Vis cu două vieţi

Din două vieţi am făcut o hartă,

ca a unui oraş în etern ambuteiaj de suflete,

cu bulevarde şi cu străzi pline, 

de oameni ce ştiu istoria unei picături de apă, 

ce se evaporă din lacuri pentru a forma

alte picături de apă...

Dar tot din doua vieţi am pictat şi un tablou,

cu umbre adânci dar cu chipuri calde, 

de oameni ce se calcă în picioare pentru 

celelalte doua vieţi, în care sistematic 

s-ar călca în picioare ... pentru alte doua vieţi...

Cu o viaţă nu am ce să fac,

poate doar să o trăiesc, 

în aşteptarea altei vieţi,

şi tot aşa, să aştept şi tot s-aştept...

până o să mă plictisesc...  

Vis cu o domnişoară

Domnişoară nouă de pe strada cu spital 

de boli mintale, 

nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată

că de mult nu te-am visat.

Demult, în vis îmi apăreai, cu paturi reci,

dar cu scaune calde...

 conectate la tensiuni alternative.

Mă îmbrăcai 

în pijamale pe care puteai distinge,

ca pe-o hartă, 

istoria fiecarei vieţi, 

ce pare a se scurge pe crac în jos. 

Îmi plăceau. îmi puneau in evidenţă 

caracterul...

Tu eşti cea care în fiecare seara, 

din memoria unei generaţii,

îmi puteai spune,

motivele ce-i fac pe alţii să iubească.

Domnişoara nouă, de ce nu ma mai vizitezi?

macar o dată, în fiecare seara...

Vis în oraşul meu...

E aproape iarnă în oraşul meu,

dar ce zic eu oraş? că-i ceva mai mare 

cât un judeţ puţin mai dezvoltat, 

are şi capitala şi minorităţi...

e aproape cât o ţară, 

care încă doarme şi visează la nişte speranţe,

puse la frigider de acum 20 de ani....

Dar ce să vezi... de atâta optimism 

apa rafuză să-şi cristalizeze elementele,

şi aşteaptă-n lacuri, izbăvirea,

pentru că apa nu-i în frigider...

 frigiderele-s pline cu utopii..

Cetăţeni, v-aţi pus speranţele la frigider?

speranţele se desgheaţă fără să vrei,

fără să îţi dai seama, iar în urmă rămân doar utopii,
iar utopiile se transformă in apă,

tot ce mai trebuie să faci este,

-Lobotomia moleculelor de oxigen-

pentru a extrage concretul 

şi pentru a evapora adevărul...  

Adevarata speranţă este dezgheţarea frigiderului

plin cu utopii..

poate aşa oraşul meu va deveni, 

memoria unei picături de apă 

care îngheaţă în drumul spre pământ 

mereu în 6 colţuri...

şi mereu în prag de iarnă.

-să ningă cu speranţe-

Pulbere de vise

Buna ziua, tuturor! Am minunata placere de a va invita la lectura si de a impartasi ulterior cu voi critici si impresii. Luna trecuta, am lansat o mica carticica "Pulbere de vise", mi-am implinit un mic ideal. Asa ca, daca doriti sa intrati in posesia acesteia astept un mesaj de la voi pe adresa mea de facebook Mariana Cosoiu sau pe adresa de email . Va doresc o zi minunata!

Vis Paranoid

Stau în patul de spital, paranoid ca-ntotdeauna 

Şi lângă mine aud cald un zgomit înfiorător, 

în spatele meu, se zbăteau două corpuri de la gât în jos,

ca valurile mării într-o zi în care frigul îţi îngheaţă răsuflarea

Cât de romantic, cât de divin... erau doi îndrăgostiţi..

fiecare-n patul lui... 

par încă a mai respira, oare şi ei sunt bolnavi ca mine?

parcă abia-şi mai simt răsuflarea, parcă abia-şi disting mirosul 

propriului trup a cărui umbră se înegreşte pe podea,

iubirea le-a rupt gâtul, iar ei se uită-n sus de pe tavan 

la intestinele unei muşte zdrobite şi ea de iubirea unui papuc,

dar ei încă se mai iubesc...

În aer diform se îmbinau două semicercuri imaginare,

supranaturale, pe care numai eu le puteam vedea...

pentru că eu văd lucruri dar nu le mai simt cum aş fi crezut, 

eu doar observ iubirea altora... 

Romantic nu-i atunci când doi fluturi se bat în zbor, 

în singura lor zi de viaţă, 

ci atunci când vezi că doi oameni încă se mai iubesc

chiar şi după ce iubirea le-a rupt gâtul.

Dorm şi parcă nu aş vrea să mă mai tezesc

.............................................................

Oare eu de ce sunt aici?

mă trezesc...

nu-mi mai amintesc...

Credinţe

Când eram mic credeam

că dacă nu expiri suficient de tare

aerul rămâne în tine

şi putrezeşte.

Credeam

că dacă înghit seminţe de măr

o să-mi crească un pom

în burtă

şi credeam că tot ce mă sperie

sună a iarnă.

Vis egocentric

Mă agăţ cu capul în jos că poate-mi coboară inspiraţia-n creieri, 

din tălpile cu care las urme în subconştientul tău de cititor,  

chiar dacă eşti fidel sau infidel, 

fidea sau fasole verde, 

urma pe care-o las nu este a unui om de rând 

ci a unui gând în rânduri scris pentru tine 

cel care citeşti acum aceste versuri,

deci până la umă degeaba ma atârn în jos,

pentru ca gândul meu este cel care are călcâie

iar inspiraţia nu coboară, ci urcă până în venele degetelor mele.

Cu inspiratia, 

Disimulez tristeţea cu ajutorul unor cuvinte 

care nu mai au nici un rost, după spălarea de creiere,

de sâni, de buci cu aluniţe şi exeme,  

ale unei societăţi moderne, cu oameni, care ajung în fiecare zi 

să intre în ghena blocurilor muncitoreşti ... 

Fără să ştie de ce încă mai trăiesc 

într-o societate prea plină de iluzii camuflate în libertăţi aproximative.

Cititorule,

mai pune dracu mâna pe-o lopată 

şi adună gunoiul,

pe urmă aruncă-l în poarta stăpânului tău, 

nu mai aştepta ca poezia să-ţi devină  

antrenor.

Pentru mine poezia-i antrenor de sclavi.

(indirect)  

În palmele tale e o pasăre cântătoare

Nici nu mai ştiu

de ce tot ascuţeai orizontul

de parcă ai fi vrut să semene un pic mai mult

cu liniile din palmă

şi nici nu mai ştiu

de ce tot ascuţeai o piatră

de parcă ai fi vrut să semene un pic mai mult

c-un titirez

şi nici nu mai ştiu

de ce te tot jucai cu el

şi îl puneai să-ţi cânte

după liniile din palmă.

mprăştiem mizerie

Societatea îşi murdăreşte ciorapii

mergând pe străzile murdare de suferinţă.

Privirile trecătorilor pierdute, transmit

oboseala prin asfalt

iar noi o ridicăm de jos

cu feţe spălate de sentimente

şi devenim frustraţi.

Şi frustrările le aruncăm peste tot în jur

murdărind şi restul.

Şi revenim cu feţe secate

pe străzi murdare

de ciorapii societăţii.

Vis contradictoriu

Versuri fără cuvinte îmi aleargă prin sânge,

Dar eu nu am nici măcar vene, 

şi nu-nţeleg de ce, aproape că le şi regret.

În visul meu nu eşti tu iubito.

iar eu mă topesc în fantezii fără consistenţă 

create de mine pentru a-ţi arăta că te iubesc

fără să ştiu ce-i aia iubire,

dar tot fără tine, tot fără mine, 

visul fără vis se fărmiţează-n mii de ruine 

în care 

iubirea fără iubire 

se trasnformă în realitatea fără tine.  

Îmi urăsc visul pe care nici măcar nu-l pot numi coşmar,

Pentru că 

dacă aleg să mor mi-e frică să nu mă trezesc iar

tot in mine, tot fără tine.