Mergând pe drumuri triste,
De asfalt acoperite,
Acele locuri, de mult vestite,
De oameni ferite.
Aici le vezi pe toate,
De la viată pân’ la moarte.
Şi te sperie în noapte,
Duhuri pline de păcate.
Dar te laşi purtat de gânduri
Ştiind că paşii-ţi sunt pururi,
Urmăriţi de multe veacuri,
Rătăcind pe drumuri.
Au trecut ani grei, multe războaie,
Dar oamenii pun foc in paie,
Si aprind flacăra morţii,
Lăsându-se în voia sorţii.
Asta-mi spune drumul meu,
Şi mă-nvaţă că e greu,
Să-mi ţin gândul între vise,
Atunci când merg pe drumuri triste.
De-atâta vreme am murit
Dar încă iau pastile...
Hei,tu,copil sculptat într-un tablou,
Tu n-ai murit cu mine?
Te chem,învie-mi inima
Căci urlă în durere.
Te chem,veşmânt brodat cu-acuarelă
Atât îţi cer,o lingură de miere!
Trec frunze peste ochii-mi pământii
Şi ani ce-au fost şi ani ce vor veni
Îmi sapă calciul oaselor.
Zac sub tot ce-nseamnă viaţă,
Căci am murit de mult,
Iar cimitiru-a devenit o piaţă!
Şi câte zile au trecut de când îmbalsămată fosta-mi existenţa
Şi câte lacrimi plictisite,sirop cald,mucegăit mi-au plâns în hohote demenţa...
Căci am murit de mult...
Câteva unghii stau drept...în loc de gard.
Degetele-mi însă,le-am împrumutat vecinului,
Pământul lui e mai uscat.
Să vă bucuraţi voi, cât sunt alţii trişti,
Căci pentru voi, noi suntem acei Iisus ucişi.
Să vă spălăm păcatele cu sângele nostru,
Mă sacrific pentru omenire şi sufletul vostru,
Nu vă acuz, da nici nu vă iert,
Căci din cauza unora ca voi totul pierd.
Amintiri legate, una de cealaltă
Mă bântuie mereu şi îmi cer iar, altă plată.
Zilnic plătesc cu o parte din sufletul meu,
Păcat că am suflet mare şi o să mor greu.
Iadul ăsta prin care trec zi de zi,
Îmi aduce aminte că mai sunt şi alţii,
Care suferă si plâng la colţu’ camerei.
Mi-aş dori şi eu să pot vărsa lacrimi,
Să mă descarc şi să pot să uit,
Să nu mă gândesc că visul mi s-a năruit.
