PARIU

Te-ntinzi pe patul meu
ca un soare luminos într-o zi de vară
Ce ţi s-a întâmplat?
De obicei nu vrei sa-mi distragi atenţia.

Oh...înţeleg...
Te-a consumat tăcerea?
Gesturile nu îţi mai sunt de ajuns?

Liniştea nu e confortabilă pentru multă lume.

Ai putea termina toate astea.
Doar a fost pariul tău.
Nu fi ridicolă!

Tu nu ştii să pierzi.

VII

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile ăstea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.

Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?

Frunza de alun

(de Liviu)

Sub umbra unei frunze de alun
Aş vrea să pun
Tot ce eşti,
Şi tot ce sunt.

Cuvinte, tăceri,
Frici, simţiri,

Doi mici copii dansând,
Undeva între Soare şi Lună,
Cer şi pământ,
Cu tălpile dezgolite
Pe tăişul unei săbii.

Dar peste tot iubind.

Doamne, câte lucruri încap,
Sub umbra unei frunze de alun.

Anarhie cu motiv

Trăim într-o lume care are nevoie de motive

pentru a crede, fără a pretinde încredere nemotivată.

Poate că este greu de înţeles, 

poate că este greu de crezut iubito 

dar...

Te-am iubit pentru că îmi amintesc de tine 

 chiar dacă trăiesc într-o lume atât de mare, 

nu pot uita o dragoste atât de mică. 

Poveşti de adormit adolescenţi II

mi-am pus gândurile
la presat între valuri
şi-acum vânez fiecare
flux.

uite, e plină plaja de tine!
şi eu am prea puţine mâini
să te adun.

Anarhiam Librum

Citesc o carte fără capitole,

în lumina coerentă a libertăţii de expresie

--şi, nu văd decât o iubită 

dezamagită de vraja iubirii lor--

Care lor?

doi iubiţi şi ei acolo în rânduri 

--Doi opuşi în contradicţie-- 

lipiţi printre pagini 

de iubirea retrogradă,

epuizată 

din cauza complexităţii aparente a sentimentului....

................................................................................

Eu cred ca cel mai greu este să scrii o carte 

despre doi oameni,

conştienţi de simplitatea iubirii lor.

Care lor?
un iubit şi o iubită
care visează împreună în acelaş vis
frumuseţea vieţii...

Un an de cuvintedinnoi

Într-un an...

Am învăţat că pentru a vedea "Zorii noii zile" trebuie ca mai întâi să treacă noaptea.
Am învăţat reţeta perfectă pentru a găti vise.
Am învăţat că scriem despre mulţi oameni, dar pe care nu-i cunoaştem încă.
Am învăţat că umanitatea sădeşte flori.
Ne-am întrebat de ce oare mai există între noi un pod dacă nu vom putea ajunge niciodată de partea cealaltă a lui?
Am învăţat că avem mii de minute gratuite ca să nu spunem nimic.
Am observat că sărutul a şters conturul buzelor şi că trebuie să le desenăm din nou.
Am văzut cum în aceeaşi duminică era aceeaşi ninsoare, dar în ochi nu mai era aceaasi nuanţă de culoare.
Am învăţat că degeaba strigăm “Iubito!”... ea a plecat.
Am desenat conturul sentimentelor noastre ca o linie frântă.
Am învăţat că ea ne răneşte precum un trandafir, nu cu spinii ci cu frumuseţea ei.
Am învăţat că mulţimea de amintiri nu este o mulţime.. sunt doar amintiri.
Am observat că nici-o singurătate nu o va completa pe a ta.
Am învăţat că viaţa poate fi trăită în 30 de secunde.
Ne pare rău că nu ne amintim gândurile de dinainte de culcare.
Am învăţat că habar n-avem ce se ascunde în spatele ochilor în care privim.
Am încercat să şoptim cele-mai-frumoase-gânduri, dar ele nu se aud cu ochii deschişi.
Am învăţat că există cuvinte care tac.
Am învăţat că în mijlocul tuturor cuvintelor este o construcţie scrisă mărunt, modest şi aproape neobservabilă, dar care radiază ca un Soare şi zice “Eu trăiesc.”
Am învăţaţ că inimile calde vor continua să bată.
Am învăţat că iubirea peste toţi - domneşte.
Şi într-un final ne întrebăm: “-Ne veţi mai zâmbi în fiecare dimineaţă?”

De Mircea şi Dan graţie cuvintelor postate de-a lungul acestui an.

Anarhie în şerveţel

Dimineaţă pe un serveţel de la bucătărie

ţi-am desenat chipul printre ridurile hârtiei

cu vârful unei scobitori.

Eşti frumoasă...

Mi-ai ieşit perfect!

pot chiar să te ating

şi să dansez cu tine în braţe.

Ochii tai mi s-au lipit în palme

ca tuşul unui ziar de proastă calitate

scris de un schizofrenic sentimental

în articole doar cu poze înegrite, repetate şi nesfârşite

pe care nu şi le mai aminteşte din cauza

imensităţii de întuneric.

Buzelor vă lipseşte ceva...

Trebuie să vă desenez din nou,

--Sărutul v-a şters conturul--

Iubito... nu-i aşa că dacă ai fi pe un şerveţel

fantezie scrijelită cu o scobitoare

mi-ai zâmbii în fiecare dimineaţă?

Poveşti de adormit adolescenţi

mai mult ca sigur
lumile noastre se vor sincorniza
într-o zi a săptămânii
în care n-a plouat niciodată.

atunci
o să alergi pe străzi cu mine în cârcă,
de parcă oamenii au făcut asta dintotdeauna,
de parcă toţi ne naştem cu un al doilea suflet în spate,
de parca sun-tem u-nul.
o să alergi pe vârfuri privind în jos
să nu care cumva să calci
pe aripile altcuiva,
pe vreuna din zgârieturile asfaltului
sau pe vreo furnică
şi eu,
legănându-mi picioarele în gol,
o să-ţi cer să te opreşti
de fiecare dată când trecem pe lângă o vitrină
ca să privim la oamenii care suntem fără să ştim
şi să te întreb
"crezi că sunt fericiţi?"
şi să-mi răspunzi
"de ce eşti aşa uşoară?"
şi să-ţi răspund
"îmi car singură sufletul"
şi să-mi răspunzi
"oraşul ăsta e altfel cu tine în spate"
şi să ne răspundem iar şi iar
la aceeaşi intrebare.
şi oamenii vor striga
"a ieşit vara pe străzi!"
de fiecare dată când vom
râde.

dacă eu te ____ şi tu mă ____,
atunci noi ne ____ unul pe altul?

hai să nu fim niciodată cu sufletele pe umeri,
vrei?

Anarhie existenţialistă

Stau pe o bancă în Cişmigiu.

şi mă gândesc

--sunt sclavul gândurilor mele--

În mâna dreaptă parcă mi-a căzut o amintire,

o ţin strâns şi mi se scurge printre degete

până jos, 

-- face o baltă--

În mâna stângă văd viitorul, 

când o pun în reflexiile lacului din faţa mea,

Din care ies aburi sintetici.

Pe frunte mărunt visez 

în oglinda ce desparte cele două dimensiuni 

Ale amintirilor şi viitorului 

ce se întrepătrund în subsolurile existenţei.

Lumea trece pe lângă mine impasibilă 

Doar eu văd balta ca pe o oglindă,

ei o văd ca pe un lichid ce li se mulează perfect pe talpă.

Anarhie cu clăbuc

Te-am văzut în tramvaiul 2

te ţineai transversal de bară 

mişcându-ţi şoldurile în ritmul şinelor.

Priveai fix în geamul vertical 

prin care vedeai ca în oglindă 

greaţa călătorilor anesteziaţi 

de frumuseţea ta. 

Pe rochie,

se ridică parfumul tău de domnişoară,

uşor curbat în jurul sânilor,

-- mirosul tău divin -- 

Prin tine vedeam în ecouri, 

disperarea celor care vor să te atingă,

măcar ... odată şi să dispară 

pulverizaţi ca mirosul apei cu săpun

în tramvaiul 2 de vară.

..........................................................................

Eu o să-ţi spun "Clăbuc",

este un nume destul de bun

pentru că...

mulţi visează la tine 

vara în tramvaiul 2. 

Anarhie Cerebrala

-- Neuronii noştrii comunică pe frecvenţe joase
Prin stimuli ce devin impulsuri în sinapse.-- 

Totu-i simplu dacă privim anatomic,

Mecanic,

Parem a fi compuşi din aceleaşi măruntaie

Numai bune de pus în raionul cu mezeluri congelate,

Pe care le vinzi la promoţie cu sufletul tău.

Totuşi suntem atât de diferiţi

Încât cu greu acceptăm conceptele ce ne definesc existenţa

Ca fiind doar nişte percepţii personale 

Ca o vibraţie pe care ţi-o provoacă un stimul

Cum zice chiar şi manualul de bilogie la componente funcţionale.

Dar pe lângă toate astea,

Eu,

Mai am doar o singură întrebare:

Dacă sinapsele sunt doar o cale de transmitere a stimulilor

Neuronii sunt cei care ne fac să iubim?

Îngânându-ţi gândurile

şşşşt!
vorbeşti prea tare
şi n-am reuşit
să-ţi aud
ultimul gând.
hai,
gândeşte-l iar doar pentru mine
şi o să-l ascult
cu ochii închişi
spre cer.

(tu mi-ai spus că cele-mai-frumoase-gânduri
nu se aud
cu ochii deschişi.)

taci
şi
gândeşte-mă
şi
gândeşte-ne,

până o să gândesc şi eu
cu vocea ta.

Ochii spun poveşti

Dacă aş avea în mâini un suflet,
Aş vrea putere, să îl mângâi
Şi nu să îl sfărâm;

Aş vrea ca ochii să-mi şoptească
“Acest om e fericit şi nu îl macină tristeţi”
Dar ochii nu mai îmi vorbesc -“Oare nu mai vreţi?”
Poate ochii nu mai ştiu să povestească,

Ci doar să strige.

Ochii mei îmi cer lumină; iar ai tăi
N-au voie să fie ochi străini şi goi.

S(o)are în ochi

Ar trebui să se lipească un afiş în mijlocul cerului
să-l vadă toată lumea
şi să scrie:

"Oameni buni şi Oameni răi,
indiferent că sunteţi turişti sau locuitori de-o viaţă
pe pământul ăsta,
mergeţi,
dar mai ales trăiţi,
doar cu ochii închişi.
Credeţi-mă pe cuvânt, e mai bine să nu vezi,
pentru că oricum
totul
se repetă la
nesfârşit.
În plus, aşa n-o să riscaţi să vă intre ceva neplăcut în ochi,
cum ar fi o musculiţă curioasă,
un fir de nisip rătăcit
sau,
cu puţin ghinion,
o pereche de ochi mai frumoşi."

Da,
ar trebui să se pună afişul ăsta,
poate aşa nu mi-ar fi intrat
azi
un soare în ochi.

Am încercat să-l păcălesc
cu un cer nou-nouţ,
o mare curată
şi-o pasăre măiastră,
dar n-a vrut nicicum să iasă
fără să-i arăt sufletul meu
mai întâi.

mare GREŞEALĂ!

De-ndată a spart uşa
şi-a intrat în el fără să se descalţe
şi fără să-şi şteargă picioarele
pe cioburile de la intrare.

Am încercat să-l alung cu apă,
dar sufletul meu era obişnuit cu ploaia
sărată.
Am încercat să bag mâna după el,
să-l scot afară de urechi,
dar n-am reuşit s-ajung până-n colţurile
încăperii,

aşa mult a crescut sufletul meu
de când l-am mângâiat ultima dată?

Şi soarele mi-a spus:
"Aveau dreptate oamenii,
chiar e un suflet încăpător,
nu-i de mirare că i-ai primit
pe toţi aici
de fiecare dată când erau obosiţi.
Şi eu sunt tare obosit.
Şi n-am avut niciodată un concediu.
Şi n-am avut niciodată o iubită.
Şi n-am avut niciodată un vis de prânz."

Dar oamenii aveau nevoie de el
şi-au intrat cu forţa
în pieptul meu.
Mi-au luat sufletul
şi l-au spânzurat de-o aţă
în mijlocul cerului
să lumineze el în locul
soarelui.
Şi cerul îi admira ferestrele.
Şi păsările îşi făceau cuib pe acoperiş.

Şi eu mi-am promis
că data viitoare îmi voi bate sufletul în cuie
nu ca să nu fie furat,
ci ca să nu-l mai pot dărui
nimănui,
oricât de calde i-ar fi
mâinile.


11 aprilie 2011. 02:28 a.m.
scris cu părul ud şi mâinile îngheţate.

Unde-mi eşti?

Unde-mi eşti tu umbră?
Nu pot să văd un soare
fără tine.

Unde-mi eşti tu vrabie?
Nu pot să văd o lume
fără tine.

Unde-mi eşti tu tăcere?
Nu pot să văd un cântec
fără tine.

Unde-mi eşti tu?
Nu pot să văd
fără tine.

artist fără public

dumnezeu nu doarme niciodată,
stă să ne picteze în fiecare noapte
un alt răsărit,
aşa că m-am dus la el acasă
cu o cutie de bomboane,
să-l laud şi să-mi cer scuze
în numele celor care nu-i apreciază
arta.

i-am spus că e mai talentat
decât Da Vinci
şi că mi-au plăcut dintotdeauna
tablourile lui
atât de speciale
încât nu pot fi încadrate
în vreo ramă sau curent artistic.

îmi mulţumea emoţionat
rugându-mă să-l mai vizitez,
în timp ce o luam la fugă desculţă
pe uşă sau pe fereastră -
nu mai ştiu pe care.

voiam să ajung repede acasă,
să mă spovedesc
în faţa ceştii mele de ceai.

"eu dorm mereu până la prânz."

Amestec

Se ia un suflet fricos şi se taie bucăţele până nu se mai recunoaşte
Se căleşte bine în zeamă de amintiri până devine independent
Când începe să clocotească se acoperă repede ca să nu îşi piardă esenţa
Se lasă să fiarbă în suc propriu încă două vieţi şi jumătate
Apoi se adaugă toate sentimentele pe care le aveţi la îndemână
Şi se amestecă bine până nu le mai recunoaşte
Se lasă la foc mic până începe să fie indiferent
Se adaugă câteva picături de vitalitate
Şi mirodeniile de culoare şi se lasă la răcit
Ca să îşi amintească cum să respire
Se pune la loc şi se lasă să trăiască.