Anotimpuri

 Pe când toamna ne-ngălbeneşte surd o amintire,

Incoloră,

Şi absentă,

Noi stăm proptiţi în gândul unei raze de lumină,

Ce bate încrucişat în adireri stinse, repetate,

Fără cadenţă,

Întregind difuz forma inimii noastre,

Colorată în interiorul unei şoapte.

Pe când vara ne-mbie cu căldură în vise,

Noi stăm şi contemplăm sentimente,

Pe tavanul de nori în continua mişcare,

Imaginară,

Prizonieră în umbra unei vorbe stinse,

Şi reaprinse,

De lumina cantecelor demult uitate.

Pe când primăvara ne veghează diform,

Renăscând din propria natura ingheţată fluid,

Noi ştim ca orice culoare se albeşte lin,

La auzirea unor vorbe moi rostite în ecoul iubirii,

Dulci, interiorizate...

Şi ştim ca orice şoapta moare

În vidul topit în amintirea unei depresii,

De singuratate.

Pe cand iarna ne colorează monocolor,

În nuanţe de gri şi alb înegrit,

De umbra îmbrăţişării noastre...

Ne sărutăm încet deasupra peliculei de gheaţă,

Topidu-se fad sub căldura corporilor noastre,

Contopite sub forma unei inimi stilizate.

Timpul merge înapoi,

Însă noi mergem înainte,

Pentru ca noi suntem noi,

Iar timpul e al nostru...