luni, 24 ianuarie 2011

...-Tu crezi?
-Da.
-În ce crezi?
-În afară de a crede că eu cred în mine, în nimic.Tu în ce crezi?
-Eu cred că aş putea crede în mine dacă nu aş crede atât de tare în ceea ce cred că sunt...
-Tu visezi?
-Eu nu cred în vise.De ce mă întrebi asta?Crezi că mi-aş împărtăşi micile mele taine cu o mediocră ca şi tine?
-Hm. Crezi în mediocritate, crezi şi în tine.Ai putea spune că atingi perfectţiunea?
-Gata cu această discuţie copiliţo.

Toţi suntem la fel.Oameni sau animale, singurul lucru care ne deosebeşte este gândirea.Dacă tu ai fi animal şi ai întâlni un om, ce ai face?Existenţa noastră este efemeră şi anostă. Poate că şi relativă, dar nu vreau să fac referire la teoria lui Einstein.
Ăştia suntem noi.
Ceilalţi cine sunt?

vineri, 21 ianuarie 2011

Experiment.



Niciodata nu te-a iubit. Ea nu crede in iubire. Vrei sa stii de ce a facut asta? A vrut sa isi depaseasca propriile limite si propriile concepte, a vrut sa treaca peste normalitate, a vrut sa aiba acces la imaginatia sufletului tau sensibil.


Te-a tratat cu toata delicatetea, te-a transformat dintr-un ideal de barbat intr-un ideal de om consumat si strain! Nu a intrat cu forta in lumea ta, tu ai lasat-o sa vina pentru ca ai simtit ca poti gasi in ea frumusetea, bunatatea si poate chiar si iubirea. Dar asta nu era ea, nimic din tot ce e bun nu poti gasi in ea pentru ca toate au fost arse si facute scrum in sufletul pe care inca il mai are. Poate ar fi trebuit sa stii asta de la inceput, dar atunci experimentul ei si-ar fi pierdut magia!



A intrat in sufletul tau fara sa-i pese! A fost invaluita de caldura, de iubire, de blandete.. dar esti naiv daca crezi ca toate astea au schimbat-o cu ceva! Ai fost un om simplu, clar, transparent si cu toate astea nu i-a fost usor sa puna praf peste toate amintirile tale, sa iti distruga sinceritatea si frumusetea si sa le inlocuiasca cu falsitate si dezgust. Totusi, cel mai usor a fost sa te faca sa o iubesti! Ai fost al ei si ai fost suficient de naiv cat sa crezi ca ea era intr-adevar a ta.


Ti-a rupt sufletul, dar te-a facut apoi sa crezi ca inca il mai ai!


Te-a mintit, dar te-a facut sa simti o placere in asta!


Te-a facut al ei si te-a obisnuit cu nepasarea!

Ar fi putut sa faca foarte multe greseli, mai putin una, cea care v-a distrus.

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Exercitiu

























In regula, desi nu am mai desenat nimic adevarat de foarte mult timp, asta e ceva ce am hotarat sa pun. Trebuia sa fie o coroana ruseasca, dar nu am putut sa ma inspir din nici o poza cand am inceput-o, la scoala. Am dus-o pana la capat cum mi s-a parut mie ca arata bine, deci s-a cam indepartat de scopul original... din nou. Totusi, nu regret.
A fost un exercitiu bun.


Florile umanității


Înainte de cercul umanității,
Existau flori întunecate,
Ce așteptau culoriile vii,
Nefiind nicicând, bine structurate.

Pistilul e în mormânt,
Iar apa încetează să mai apară,
Oamenii apar câte doi,
Le-ndeasă-n pământ,
Chipurile, în negru coboară.

Trece timpul, vijelia le-ntoarce petalele,
Frumusețea apare cu pași scurți,
Viețuitoarele se-apleacă-n ai ei cale,
Întunericul și-a ascuns ai lui colți.

Femeia mult iubită, frumusețea ei,
S-a dăruit naturii,
Iar lumina ochilor ei strălucește,
Iubirea peste toți – domnește.

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

După toamnă…PRIMĂVARĂ

Ei bine ştiu că nu aceasta este ordinea, însă ideea fotografiei este absolut interesantă. La prima vedere nu exprimă altceva decât melancolia timpului ce trece. De fapt, de obicei toamna ne inspiră tristeţe şi depresie, nu doar din cauza vieţii care se pierde sub privirile noastre, dar şi a atmosferei lipsite de haz pe care ne-o aduce odată cu venirea ploilor.

Acest peisaj nu numai că sfidează natura şi ciclul ei, dar dă impresia unui haos al universului pentru că planurile sunt delimitate pe culori, nu tocmai conform regulilor primăvara este suspendată în copaci, în timp ce toamna este pe terminate în planul de jos. Ordinea este încă dominantă, pentru că băncile perfect aliniate sfidează dezordinea pe care autorul a vrut să o impună prin schimbarea culorilor.

Nu stiu ce credeţi voi, dar părerea mea este că dezordinea ne scoate din rutină. Chiar dacă la prima vedere peisajul este cu totul liniştit, ‘gândurile’ autorului nu sunt tocmai subtile: Răstoarnă anotimpurile prin culori.



De Alexandra si Madalina

marți, 4 ianuarie 2011

Balet si balerine


Ador balerinele.

Nu ştiu despre voi, dar balerinele mi se par de o graţie şi o eleganţă incredibilă. Sunt atât de frumoase că parcă sunt făcute din plastelină şi parcă ar fi ieşite din cutiuţe muzicale. Te aştepţi în orice moment să se rupă şi nu-ţi poţi lua ochii de la ele, nu-i aşa? Paşii lor, tutu-urile, cocurile prinse bine, fără niciun fir de păr ieşit pe-afară, braţele uşoare, piruetele ameţitoare, sariturile, poantele, alături de muzica care parcă este făcută special pentru ele şi în urmă paşilor balerinelor, şi nu invers. Uşurinţa cu care par că fac toate mişcările acelea, deşi în spatele tuturor dansurilor sunt ani buni de antrenament … toate-ţi taie respiraţia. Şi dacă nu vouă, cel puţin mie, da.

Încă de pe vremea rochiţelor lungi, a doamnelor cochete, a domnilor cu săbii, pictorii au fost impresionaţi şi fascinaţi în acelaşi timp de mişcare şi mai ales de dans. Unul dintre aceşti pictori este şi Edgar Degas, care s-a făcut remarcat prin tablourile sale cu balerine. Tot el a spus că arta nu este ceea ce vezi tu, ci ce îi faci pe alţii să vadă. Şi pe mine, ca şi pe alţi artişti, deşi nu mă consider una deocamdată, m-a atras această eleganţă a lor care dă atât de bine pe hârtie( Ok, fie, pentru că am discutat cu George despre chestia asta, poate mă consider un artist, undeva în mintea mea).

Când eram mică, mama vroia să devin balerină. Nu am ajuns balerină; în schimb, am ajuns să le desenez…

luni, 3 ianuarie 2011

schizofrenIA


Un schizofrenic conduce trenul amintirilor,
În vagoane lumea zbate lacrimi goale,
dar el conduce, şine, înainte,
nimic nu pare al deranja...
Nici măcar suspinele frânelor
ce scrâşnesc subţire-n şinele din urmă.

-- Timpul dilată-n bucle imaginare
schizofrenia conducătorului autointitulat
regele unei scări de bloc
inexistente pe harta marelui oraş...--
care zbiară :
<< Ia tăceţi din gură,
 nu vedeţi că eu conduc?
Nu există ultima staţie
Nu există nu mai pot.
Timpul merge înapoi
dar noi mergem înainte ... drept...
 pentru că aşa e normal
Şi normal este numai ce mulţimea consideră că ar fi normal.
Iar voi nu sunteţi o mulţime
 voi sunteţi doar nişte amintiri...>>

Trenul se înclină uşor în panta conştiinţei
nivelând pelicula de jeg
la suprafaţa cleiului ce
emulsionează regretul cu oglinda geamurilor.
Însă schizofrenicului nu-i pasă
scărpinând uşor capul ajutorului pitic
dându-i ordin de sculare
cuprinzându-l nostalgia...

Calatorii stupefiaţi
privesc trenul cum derivă
-- Par a fi spectatorii propriei decăderi
Martori fără voie al unui final de istorie--
nici unul nu-şi mişcă curul,
din monotonia resemnări
din condamnarea devenirii propriei sale amintri...