VII

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile ăstea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.

Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?

Amestec

Se ia un suflet fricos şi se taie bucăţele până nu se mai recunoaşte
Se căleşte bine în zeamă de amintiri până devine independent
Când începe să clocotească se acoperă repede ca să nu îşi piardă esenţa
Se lasă să fiarbă în suc propriu încă două vieţi şi jumătate
Apoi se adaugă toate sentimentele pe care le aveţi la îndemână
Şi se amestecă bine până nu le mai recunoaşte
Se lasă la foc mic până începe să fie indiferent
Se adaugă câteva picături de vitalitate
Şi mirodeniile de culoare şi se lasă la răcit
Ca să îşi amintească cum să respire
Se pune la loc şi se lasă să trăiască.

Alinarea

În viață, când greul te apasă, pe nimeni nu cunoști să-ți fie aproape, nu ar îndrăzni să te lase să te așezi pe ei cu poveștile tale infantile, iar tu nu ai vrea să-i cunoști, și știi că a existat cândva cineva, dar a plecat. Alții ar avea viziuni optice de ce ai fi supărată, dar nici ei nu ar îndrăzni să-ți vorbească, pentru că tu nici măcar nu ai putea să-i asculți, datorită glasului gros ce ți l-ar așterne în urechi, ca o materie primă. Pe când, undeva departe, cineva te-ar fi ascultat, în locurile în care vă întâlneați.

De când el a plecat, tu... o femeie a nimănui, ai realizat că totul e pustiu, a plecat fără voia ta, dar sigur din cauza ta.
Pe tine acum, te-a apăsat greul, nu te cunoștea nimeni, dar sigur îți cunoșteai alinarea într-un “El”, până tu singură te-ai decis că, cunoșteai mai bine alinarea în altceva: îți cunoșteai fotoliul, discurile și muzica.

Și totuși, după toate acestea, sigur nu asta îți e alinarea, și te gândești tot la el...
n-ai să poți să-l scoți din gând... în cel mai rău caz, zi și noapte ai să plângi.

Povestea omului pentru care timpul nu înseamnă nimic

În fiecare dimineaţă,generalul se trezea singur în camera albă,cu un pat,o veioză şi o masă de lucru.Nu-i plăcea aglomeraţia în general,de aceea nu prefera să aibă prea multe lucruri în dormitor.Nu mai gustase alcool de mult,aproape îi uitase gustul.Nici cafea nu mai beia.Fiecare dimineaţă se rezuma la ţigara fumată pe balcon.Îi plăcea mult vederea asupra blocurilor,cu zugrăveala lor ieftină şi forma supărător de dreptunghică.Tutunul îi rămăsese singurul lucru de care-şi putea aduce aminte.Şi nu şi-ar aduce aminte nici de el,dacă n-ar găsi pachetul cu ţigări în fiecare dimineaţă în buzunarul de la haina din piele.
Prima ţigară i se părea mereu ciudată.Nu de puţine ori se îneca cu fumul.Avea un sentiment ciudat,parcă trăise o viaţă întreagă şi nu şi-o mai putea aminti.Încercase de ceva timp să-şi aducă aminte de copilăria lui,de tinereţea lui,însă obosea repede.Într-un album vechi,găsise câteva poze cu un bărbat înalt,brunet,cu umeri laţi şi mâini puternice.Vedea atâtea feţe,dar nu putea să facă legături.Nu mai ştia nimic despre el,despre alţii,despre ce a fost cu adevărat.Îi plăcea să spună doar atât:,,Contează mai puţin ce am fost,important este că acum sunt ceea ce faptele mele sunt!”.

Uneori,treceau pe la el prin vizită diferiţi bărbaţi în uniforme verzi-maronii,cu bocanci de un negru strălucitor,dar cu tălpile bocancilor murdare.Pentru el,oamenii erau asemenea bogancilor frumoşi care lasă atâta mizerie când calcă pe gresia albă.Nu mânca mai nimic toată ziua.Dimineaţa,intra în bucătărie cu tălpile goale,deschidea frigiderul şi îşi pregătea mereu acelaşi mic dejun.Pâine cu unt şi o cană cu lapte.Senzaţia de răcoare ce i-o transmitea gresia îl făcea să simtă că trăieşte.Uneori,avea un sentiment glacial când îşi privea cele două găuri din piciorul drept.Nu ştia de unde le are.

Se uita în oglindă şi vedea în fiecare zi cum îi creşte părul pe faţă.Încerca să se bărbierească şi mereu se tăia,faţa îi sângera,iar la vederea lichidului roşu zâmbea ca un nebun când are senzaţia că a descoperit cele mai mari secrete ale Universului.Uneori chiar râdea,un râs enervant,zgomotos,care se încheia mereu cu o tuse seacă.

După-amiezile le petrecea în parcuri,singur pe băncile care ştiau atâtea despre atâţia.Spunea uneori că băncile sunt oamenii lumii lor.Oameni fără amintiri.El şi băncile aveau în comun cel puţin două lucruri.Primul,ar fi lipsa amintirilor.Al doilea, prezenţa viselor.Visau să aibă amintiri.


În fiecare seară,o doamnă cu o pălărie maronie îi călca pragul apartamentului.Petreceau în linişte ore întregi.O plătea să-i audă bătăile inimii,o plătea să stea întinsă în patul lui.Stăteau îmbrăţişaţi ore întregi şi nici măcar nu se sărutau.Se priveau,abia îşi spuneau câteva cuvinte.De preţiozităţi inutile nici nu mai putea fi vorba.Şi generalul adormea mereu,în braţele aceleiaşi femei.

În ziua în care tu ai plecat iar timpul nu a mai însemnat nimic nici pentru mine,am vrut să-i spun adevărul generalului.Am vrut să-i spun că a ucis,am vrut să-i spun că a iubit mai mult decât putea s-o facă oricine altcineva.Am vrut să-i spun că în bătălie se gândea la ea,iar ea îşi vindea trupul prin paturi cu cearşafuri albe bărbaţilor cu mâinile murdare.
Şi i-aş fi spus toate acestea chiar dacă mâine nu şi-ar fi adus aminte de nimic.
Pentru ce atâta dragoste,pentru ce atâta încredere dacă încrederea nu-i decât un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el?
Să ştiţi că generalul încă trăieşte.Şi să ştiţi că eu încă o caut pe ea.

...-Tu crezi?
-Da.
-În ce crezi?
-În afară de a crede că eu cred în mine, în nimic.Tu în ce crezi?
-Eu cred că aş putea crede în mine dacă nu aş crede atât de tare în ceea ce cred că sunt...
-Tu visezi?
-Eu nu cred în vise.De ce mă întrebi asta?Crezi că mi-aş împărtăşi micile mele taine cu o mediocră ca şi tine?
-Hm. Crezi în mediocritate, crezi şi în tine.Ai putea spune că atingi perfectţiunea?
-Gata cu această discuţie copiliţo.

Toţi suntem la fel.Oameni sau animale, singurul lucru care ne deosebeşte este gândirea.Dacă tu ai fi animal şi ai întâlni un om, ce ai face?Existenţa noastră este efemeră şi anostă. Poate că şi relativă, dar nu vreau să fac referire la teoria lui Einstein.
Ăştia suntem noi.
Ceilalţi cine sunt?

Cand cuvintele tac..

"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
aşa de mult să plânga şi n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsaţi-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închişi."
Lucian Blaga

Cuvintele ... eternizarea unui gand...... Odata rostite ajung mult mai departe decat noi. Ai stiut asta cand le-ai rostit?... Nu ai facut nicio greseala... nu mai spune asta... Dar ceea ce-mi ceri e imposibil..si pentru a infaptui imposibilul ar trebui sa incerc absurdul... Mi-ai aruncat sageti in suflet iar acum imi ceri sa-ti ocolesc privirea... cuvintele nu sunt un joc de artificii...sunt arme care pot ucide sau care pot inalta... sunt lacrimile celor ce au dorit atat de mult sa planga si nu au putut... sunt vocea inimii... Puteai sa asculti ratiunea dar ai decis sa alegi sinceritatea... iar inima ta a vorbit...
Acum asculta-ma!... Poti darama un oras.... sau poti arde o carte....poti zgaria marmura...dar niciodata nu poti sterge urma cuvintelor pe care mi-ai lasat-o in suflet... Soaptele mult prea dulci imi rasuna in intreaga fiinta... cateodata se amesteca iar apoi imi revin clar in minte... Mi-ai zis sa le uit, sa incerc sa nu le mai aud... dar ecouri netarmurite de acute ma cuprind in vartejul lor nebun din care incerc zadarnic sa scap... Si daca ma gandesc putin mai bine, vorbesc prostii... nu pot sa scap...nu vreau sa scap...
Ochii tai... labirintul cuvintelor nerostite...
Uneori cuvintele tale nu vor a mai fi rostite ... Iti ajung in gat si simti ca te sufoci... nu poti sa le rostesti... Probabil au invatat sa se revolte... si sa moara... Se arunca de pe buze inapoi in suflet...si tac! Nu poti sa le dai drumul... nu stii cum... si in continuare...tac! Ai in minte atat de multe cuvinte dar parca niciunul nu pot cuprinde ceea ce simti... sunt prea mici... prea neinsemnate... sau poate ti-e pur si simplu frica... Te temi de puterea cuvintelor... dar... e imposibil... fara a cunoaste puterea cuvintelor nu poti cunoaste oamenii... iar tu ii cunosti... ma cunosti... ma cunosti mult prea bine... Doar ca limba vocii nu are nevoie de cuvinte pentru a se face inteleasa... ea este scrisa in priviri... Iar cand cuvintele tac... ochii tai vorbesc... Vocea lor e atat de puternica dar.. numai eu o pot auzi... si doar eu o pot intelege... Ochii tai marturisesc o poveste sublima si surprind inefabilul... Urasc sa fiu fructul interzis... dar ador sa-ti contemplu privirea...sa ma pierd atat de adanc in lumea ta... Iar tu vrei doar sa visezi si sa nu mai tii cont de realitate... incearca totusi sa nu te imbeti cu vise..pentru ca te imbeti cu apa chioara... iar atunci nu o sa mai fii capabil sa distingi cu o privire aruncata pe furis semnul unei iubiri care se zbate sa iasa la suprafata...

Nu inteleg sensul vietii...nu inteleg de ce trebuie sa ramanem niste papusi de carpa si de ce nu ne putem scrie singuri destinul... altii stau si se joaca cu sentimentele noastre, cu ceea ce inseamna noi... tot ce fac e sa traga de sfori... iar tot ce vreau eu e sa pot sa rup acele fire... sa nu mai fiu nevoita sa-mi joc viata la zaruri... 

Tot ce vreau e sa ai curajul sa ma prinzi de mana si sa-mi arati drumul promis...

Oboseala ...

Traiesc intr-o lume mult prea obosita, nu e obositoare ci obosita. Lumea asta care ma gazduieste nu are idealuri, lumea asta e ca un poet simbolist care nu mai vede iesirea din suferinta. As vrea sa traiesc intr-o lume romantica, ei, romanticii, vad intotdeauna o salvare, o scapare din aceasta stare de plictiseala, tristete si suferinta, vad aceasta scapare in: viata, moarte, comos, istorie ori eros. Lumii in care noi traim ii lipsesc toate astea. Lumea noastra este o lume simbolista, o lume mult prea trista. Uita-te in jurul tau pe strada, vezi rasfirat cate un om ce zambeste, restul sunt incruntati, nervosi sau tipa. Copii mici plang mai mult, batranii sunt mai rai, tinerii nu mai au respect si adultii sunt mereu incruntati, toate astea duc la un haos, la o lume in cearta continua. E trist.... Parca acum ceva ani in urma lumea era mai vesela.

Oboseala asta ma innebuneste!

Ce înseamnă cuvântul "Te iubesc"? - Pentru unii

Am văzut în ultima vreme, oamenii spun “te iubesc” doar să entuziasmeze persoana iubită! Voi aveţi puţin habar ce înseamnă a iubi? Vă zic eu că Nu. Îţi spun eu, atunci când vezi zâmbetul ei, îţi dă o putere, te îmbărbătează, surâsul, în mare parte îţi dă fiori, începi să tresari, iar dupa un timp îţi dai seama că trăieşti din amintiri, ca ea, iubirea ta, a fost doar un vis, un vis bizar, ce tresari pe zi ce trece.
Sincer nu pot sa înteleg de ce ai spune aşa ceva dacă nu simţi, eu simt, o zic, scriu asta aproape zilnic. În ziua de astăzi toată lumea urmăreşte cel puţin un interes, şi pentru a-l obţine cel mai uşor este să se prefacă. Nici nu trebuie să simtă ceva ca să spună ”te iubesc”. Pentru unii/unele contează fizicul,pentru alţii/altele alte lucruri; repet interese,au impresia că apelând la minciuna vor avea de caştigat dar se joacă cu sentimentele unor oameni nevinovaţi,unor oameni sinceri,si profită de bunătatea acestora! aiurea!
E o întrebare foarte bună. În zilele noastre toată lumea se cuplează cu toată lumea şi asta numai pentru a fi popular. Asta este. Mai sunt puţini care chiar cred când spun “te iubesc”. Cei mai mulţi o spun doar din obligaţie, nu din simpatie şi în nici un caz din dragoste. Cei mai mulţi îşi doresc relaţii cu cei mai populari copii din şcoală, sau liceu. Genul asta de oamenii îşi schimbă iubitii/ iubetele la fel ca pe chiloţi (scuze de expresie).
Mulţi zic “Te iubesc” doar pentru a fi cu cineva sau pentru a pacăli acea persoana , răzbunându-se pe ea , pentru că la rândul lui/ei , şi el/ea a fost păcălit/a sau a suferit când cineva i-a spus “Te iubesc” în glumă şi el/ea a pus la suflet foarte repede , crezând că acea persoana o/îl iubeşte .
E greu să iubeşti, mai ales să scri ceea ce simţi, e greu, nimeni nu vede, e trist, jur!

A fost un post doar de plictiseala.

În fiecare dimineaţă

Am încercat din răsputeri să mă agăţ de primăvară.

În fiecare dimineaţă arunc flori pe fereastră sperând că vor prinde viaţă în decursul zilei, însă în fiecare seară florile apar risipite în golul nemărginit al toamnei.

În fiecare dimineaţă las puţin din parfumul florilor să evadeze şi să se contopească cu altele ca să se facă odată primavară, însă de fiecare dată mă izbeşte aerul curat al ploii de toamnă.

În fiecare dimineaţă implor păsările să se întoarcă şi să ciripească odată cu soarele, însă în fiecare zi simt aripile lor cum se îndepărtează.

În fiecare dimineaţă ajut soarele să se trezească mai târziu, însă de fiecare dată mă ceartă că nu l-am lăsat să se culce devreme.

În fiecare dimineaţă îmi dau seama că nu pot să schimb nimic ce nu vrea să fie schimbat.

Intre esec si succes

Traiesc febra examenului(incep sa imi fac griji da,da si eu).Invingatorii nu asteapta sa le vina de undeva norocul de a reusi.Victoriile nu vin de undeva anume,ci sunt pregatite cu migala de cei sau pentru cei in stare sa castige.Ca intotdeauna primele incercari aduc si esecuri( asta e o lege a firii?)Bineinteles, apoi apar micile succese.Sa nu obtinem un succees mediocru,nu ne-am dori asta.
Vrem sa atingem perfectiunea uitand pur si simplu ca poate ea nu exista(in orice carte scrisa) dar in minte, in universul gandirii noastre cu siguranta ea traieste si se hraneste cu noi.Din nou,vrem sa atingem apogeul unei reusite bine meritate si muncita.Cuvantul asta munca, mie imi spune prea multe.
Si daca nu reusim?Daca tot ce am sperat se naruie si dintr-o data din visul perfect cadem in gaura prea adanca a esecului?Nu se va intampla.Daca ne/imi doresc ceva cu ardoare trebuie sa muncim/muncesc pana...aflam stergandu-ne cu o batista pe frunte ce inseamna a munci.
Doar nu sunt eu veriga slaba a infruntarii,nu-i asa?
Pun intrebari, ca sa aflu raspunsuri. Doar din cauza asta intreb, ca sa aflu raspunsuri sau poate sa imi dau seama de raspuns inainte.
Plecam in lupta cunoasterii.Suntem singuri si nimeni/nimic nu ne ajuta. CAstigam lupta si ne bucuram.Simtim extazul pana la cea mai inalta culme si spunem ''am invins''. Pe cine am invins?Pe noi insine, pe mintea noastra care poate credea ca nu avem puterea necesara ca sa izbutim.Putere si forta.
Esecul si succesul sunt ca un raport. Oricat de mult s-ar inversa cateodata este egal cu 1 totul.
Si ce?!

Freaky mornings

Am descoperit si eu serialul Anatomia lui Grey. Prin descoperit vreau sa spun ca ma uit si raman uimita de ce se intampla intr-un spital. Nu cred ca ar trebui sa fac n post din micile mele placeri ale vietii insa...stau si ma uit pana pe la 12 cand imi aduc aminte ca...am si eu scoala!
Am inceput ca atunci cand se suna sa imi doresc sa inceapa cat mai repede ora, am intrat total intr-o ''carantina'' stand numai in banca si citind in timp ce ceilalti colegi alearga ca niste besmetici prin clasa...Nu stiu de ce dar cand intra profesorul ma simt fericita.Sau nu?Nu cred ca ma simt fericita, cred ca doar ma simt usurata?!Nu stiu,habar nu am.
Mai astept sa vina iarna.Sa fie cald in casa si sa ma gandesc cu rautate cat de frig poate fi afara si cat de bine imi este mie in casa...
Vin olimpiadele peste mine.As fi vrut sa ma duc eu dupa ele dar nu tot timpul poti sa faci ce ti-ai propus. Nu prea am mai mai postat de mult.Pus si simplu n-am stiut ce sa mai zic...
Cred ca ce am scris aici ar putea face parte mai degraba dintr-un jurnal, dar totusi ma simt bine atunci cand spun oamenilor ce am facut.
Cred ca toti ne simtim.

Cu marea peste noi

Invatam mersul pe valuri, in picioare, in timp ce ne mai sprijinim de-o raza teapana, de soare. Ea, se ascunde in spatele valurilor, in larg, langa zare.
- Lasa prostiile odata si intoarce-te in cabina imediat!
- Vreau sa te simt!
Si eu cand ma gandeam ca ar da orice val pentru mine, toate se intorc cu bine.
- Nu te mai uita atat pe fereastra, nu e timp de visat, vin-o aici.
Pasii mei se aud undeva afara, vremea a trecut si eu am renuntat sa fac dragoste printre cearsafuri. Se duce si lumina dupa vant, si o face cat de curand, sa bata asupra noastra, sa se vada doar nisip in par si lumina pe trup.
- Hai odata!
Ii simt aroma dulce pe piele, sunt patat de ea. Este o cursa in inima mea.
- Abia astept sa te ating!
Buzele ei parca cerseau la un sarut, adormea in interiorul meu, stand cu capul pe pieptul meu. Corpurile noastre plutesc, in mare, talpile noastre nu ating malul, ramane doar adevarul.
- Crezi ca cineva te cunoaste mai bine decat o fac eu?
- Nu, eu doar simt cum cresti in mainile mele.
Deoarece lumea nu intelege.
Cand facem dragoste oamenii se ascund in pamant, e-o durere atat de frumoasa, incat as dezgropa cadavre sa le dau inima. Iar cerul e un tavan care nu vrea sa zburam. Cand o iubesti, o primesti, o faci a ta. Face parte din lumea ta de gand, face parte din inima ta, intra în cuprinsul fiintei tale, intra in componenta ta, face parte din tine insuti.
- Nesatul, este modul in care te iubesc...
Incepe a se uita in ochii mei, iar eu in ai ei, in timp ce ea, imi declara dragoste...

O cafea

Am baut o cafea si-am plecat la scoala. Ce sa fac?Mi-am sustinut sora care a debutat in clasa intai si-atat.M-am uitat cu simpatie la toti picii cu ghiozdane mari si roz si mi-am adus aminte de mine. Acum scoala nu mai este scoala. Este doar un loc unde imi petrec timpul.Am invatat si am cunoscut lume,dar atat.
O priveam pe ea care a apucat in ultima banca(stiti cum sunt copii mai rau ca si parintii se imbulzesc ca odraslele lor sa stea in primele banci)
II spusesem despre ce este vorba la scoala.Privea abecedarul ca o alta carte. Nu mai era aceeasi curiozitate ca atunci,atunci cand eram eu in clasa intai.Stia dinainte tot ce va face.
Am facut o gramada de poze.La ce-s bune fotografiile?
Nu ma simt mandra ca nu mai apreciez atat de mult scoala, insa imi place sa ma duc.Sa-nvat,sa plec sa iau cu colegii o paine pe care o impartim in 27 de bucati,o cola e buna mereu.
Sunt doar in clasa a opta si ghici ce nu-mi pasa.In continuare voi invata pentru ca numai asa pot calca si eu cu picioarele desculte-n societate.
Timpul nu mai avea rabdare.Nu stiu moralul povestirii.
Nu prea beau cafea.

Viaţa în 30 de secunde

“Bună seara, şi bine aţi revenit la un nou episod din "Viaţa în 30 de secunde".
În această seară, vă voi arăta cum se prepară visele.
Lumea crede că e un proces foarte simplu şi uşor, dar e un pic mai complicat de atât. După cum puteţi vedea, cheia e o combinaţie foarte delicată de ingrediente complexe...
Mai întâi, punem nişte gânduri la întâmplare , apoi adăugăm câteva amintiri vagi din timpul zilei, amestecate cu nişte amintiri din trecut. ( Se pot face şi porţii pentru 2 persoane ).
Iubire, prietenii, relaţii, şi alte cuvinte care se termină în doi… de "i".
Lucruri văzute şi deasemenea, personale...(nu uitaţi să presăraţi şi ceva sunete,de preferat acorduri de vioară)
Lăsăm la foc mic timp de câteva secunde,după care amestecăm.Eventual,se pot adăuga după preferinţă locuri,spaţii,dimensiuni.”
Bucătarul rotofei adormise cu capul pe masa din bucătărie.Dacă cineva l-ar fi trezit,ar fi făcut un gest de cruzime.
În somn visă că e pe o clădire înaltă,ţinându-se cu o mână de balustradă,iar cu cealaltă sfidând un apus extraordinar.Picioarele îi erau îngheţate şi tremurau de frig şi de încordare.Era la un pas de moarte,iar lacrimile îi curgeau indiferente pe obrazul luminat de soare.Trase aer în piept şi se aruncă în gol,în scurta călătorie spre infinit.
-Până aici e bine,îşi zicea în gând cu fiecare etaj coborât în viteză.
Un bubuit puternic,apoi o linişte morbidă în micul univers citadin.Bucataraşul nostru deshise tâmpla ca floarea primăvară,iar trupul greoi se odihnea liniştit pe asfaltul fierbinte.

“Ce păcat că de ultimele 30 de secunde din viaţă nu o să ne putem aduce aminte niciodat㦔,zise bucătarul trezit din visare.

Cate putem spune...despre?

Despre ce scriem?Despre ce/cine citim?Despre noi?Fii cuminte,noi nu ne stim.Nu ne cunoastem,nu ne vedem,nu ne auzim,nu cantam,nici nu stim cine suntem.
Seara rece.Luminile strazii ma infometeaza. Vreau sa ma plimb. Hai sa mergem fara sa ne cunoasca nimeni. Haide, urmareste-ma. Nu e nevoie sa fii langa mine. Stai in spate. Fii doar o umbra, dar cineva care imi impartaseste cheful de mers. Uite, oameni, fete, baieti. Vezi? Ei fac parte din lumea asta, sau noi suntem doar noi? Nu facem parte din ea, doar atunci cand vrem. Nu inchide ochii, nu privi masinile scumpe care trec pe langa tine. Zambete. Adu' si chitara. Degetele mele simt nevoia de a atinge ceva frumos. Flori, cat despre flori acum nu sunt. Soarele nu straluceste...Simti racoarea noptii?Nu cred. Ai luat aparatul? Surprinde cateva fete vesele. Asteapta. Asteapta rasaritul soarelui si atunci surprinde-ma cand alerg pe plaja. Nu fuma aici. Nu vreau sa strici cu fumul acela de tigara toata frumusetea aerului. Stiu ca ai in tine o dorinta dar las-o deoparte. Las-o. Vrei ceva despre mine? Acum vrei sa vorbim despre mine?Ce sa stii despre mine?
Tot timpul ne descoperim atunci cand venim in alt loc si spunem''cand voi ajunge acasa nu voi mai face ce faceam inainte''. Ne depunem pe o hartie prea murdara numeroase sentimente iar atunci cand plecam sau parasim, o stergem cu scarba si incepem sa respiram, probabil,alt aer.Ce vezi si ce auzi acum?Nu auzi decat vocea mea exterioara sau constiinta ta interioara care poveste fara incetare ceva ce nu a avut vreodata loc si care doar pare presupus printr-o alta teorema sau regula.Sunt nonsens abstract, ca la prima strafulgerare a unui soare care nu exista. Atinge apa marii si spune daca este rece sau calda..Nu-i asa. Doar ti se pare. Cand vei alerga fara inhibitii?Lasa-mi cuvintele. Sunt tot ce am. Am fost adusa in aceasta lume poate fara sa vreau. Acum ma bucur de orice clipa. Te simti constrans? Nu e asa. Tacerea te apasa ca o parere nespusa de mult. Ca atunci cand te scalzi in valuri de lacrimi si simti ca iti dai duhul. Nu imi spune expresii si nu ma pune sa ma strofoc. Ce fac acum e doar pentru mine. Vreau sa mi se aprecieze asta si nu stiu de ce. Subconstientul ma obliga..Filozofii pulbere.
Ce faci cand te trezesti?Pretiozitate discreta ratacita-n amurg. Hai sa ne dam cu parfum. Vrem tot timpul sa mirosim ca niste flori. Chiar nu ne dam seama ca nu suntem ca ele? Nu suntem si nu vom fi niciodata. Regret cand spun asta..Chiar regret.
In spatele fiecarei linii trase se afla o lectie ce trebuie invatata.De ce tot timpul raspundem doar la intreabri care ne plac/ne convin?Suntem asa de egoisti,si eu, recunosc acest lucru printr-un scris mizerabil.Poate, dar sincer pe care il ofer lumii.Putere de cunoastere, de asta avem nevoie in fiecare zi.Sa ne manance curiozitatea trupul ars si fara vlaga.
Sunt niste carti aruncate.Nu va inteleg nici vorbele,nici gandul.
Pare ciudat,dar nu este.

Doar cuvinte.

Nu stiu despre ce scriu. Nu mai vreau sa descriu. Nu mai vreau sa citesc dupa. Nu mai vreau sa stii, nici macar sa intelegi. Vreau sa te simti strain in niste cuvinte albe si prafuite, fara vlaga si lipsite de viata. Nici macar nu vrreau sa repiri, nici sa clipesti.
-Despre de vorbim?
-Ma, nu stiu.
-Lasa-ma sa iti spun.
-Spune, ce te doare, ce te macina?
-Vad atatea cuvinte frumoase, atatea titluri pline de flori ale noptii, ca florile de colt. Nu mi le explic.
-Nu mai stii sa scrii...esti prafuit!
-Ce daca? Sunt eu si cu mine insami.
-Suna ciudat.
-Si ce daca?Stii cum te simti? Te poti juca cu soarele?Poti fi fericit?Crezi ca un fior iti trece prin vene si ai descoperit acel ceva? N-ai descoperit.N-ai simtit.N-ai stiut.N-ai respirat.N-ai clipit.
Nu te ascunde , nu te izola in extraordinar.
Crezi ca vreau apreiceri?
Bucura-te citind asta, citind nimic.
Esti mandru citind cuvinte din noi,cuvinte...doar cuvinte.
Asta e tot. Noapte buna!

Un tren si doar cateva ceasuri.

O fluturare de par, o mana atinsa, niste cirese, niste lacrimi-era izolarea ei in vagul catorva ceasuri de tren cu tei infloriti la ferestre.
...-Ce soare neastamparat! Se joaca cu mine, insa el nu stie care este moralul povestirii. Am crescut, lasa-ma!Vom povesti alta data despre dimineti cuminti si strazi vesele.
Lumina ii bate la fereastra, dar nu-i pasa.Sa cantam, sa zambim? Lasa pasajele zilei de maine sa imi treaca privirea, ochii mei vor sa vada mai multe.Da, tu esti...
Nu stie de ce este aici,ci doar unde merge. A luat un tren al vietii care nu stie ca poarta sufletul necunoscut al unor cuvinte usoare spuse de...cineva.
Isi relua tovarasia tigarilor.
Pe ferastra imagini si sunete. Ar scrie ceva insa creionul ii pare prea dur si nici nu vrea sa atinga...un nimic. Viseaza la ceva uimitor, ceva nemaintalnit,ceva. Un ceva! Ce ceva?Asteptam tot timpul un ceva?Ce-as face maine daca nu as avea un ceva pentru care sa astept?
...-Timpul s-a oprit.Nu este posibil.
...-Ploua?
...-Nu.
Il priveste ca pe un tablou nedefinit si schitat de mana unui om sau doar de amintirea lui.El doar tace si o priveste. Nu isi spun nimic. Ar vrea sa se simta unul pe celalalt si sa isi stranga mainile puternic ca o lovitura a pietrei pe pamant.
Isi lasa genele in jos si isi inchide ochii pentru o secunda. Insa ea...il priveste sireata.Haide, nu juca teatru profesional! Cu o voce joasa, sparta,i se adreseaza:
-Nu te cunosc. Ganduri si priviri strategice lasa de dorit cand vine vorba despre tine. Cine esti tu?
-Apropie-te,caci vreau sa iti soptesc ceva la ureche.
-Cred ca doar visez si respiratia ta ma poarta undeva.Nu rade, simte si tu ce simt eu.
-Si daca nu voi putea?
-Prefa-te!
-Nu! Visezi! Te poarta ceasurile de vara ale unui tren,fata lor, impregnata in mediu, chiar daca te-ai fi jenat de accentele lor tari, te controleaza.Nu-i nimic.Suntem impreuna intr-un tren.Si...atat.
-Curand se va opri.Eu voi pleca si tu la fel. Nu ne uitam in spate. Ne va deranja din nou aceasta lumina rea si inecacioasa. De ce nu ploua?Sa simt stropii reci?
-Cred ca...se apropie de final. Aceasta calatorie fugara pleaca la ea acasa.
-Iti pare rau?Sa nu-ti para!


Privirea era lunga, iar el, parca ar fi vrut sa o acopere cu palma, ca pe o lumina prea tare...

Vis gol

Ai inceput cu mult timp in urma sa imi sfarmi multe din vise. Si o faci in continuare. Le strivesti de parca ti-ar fi frica de visele mele. Ce ti-au facut? In visele mele apareai si tu. De ce le faci sa dispara asa? Parca se dezlipesc de mine si ma lasa sa fiu si eu un gol, un om vid la fel ca tine. Nu vreau! Dar oare faptul ca nu vreau e tot un vis pe care tu o sa il faci sa fuga in abis? Poate ca nu, dar daca e asa eu ce o sa fiu? un om ce nu are vise e un gol deci eu o sa fiu un gol...

Patricia: Spre ideal.

Patricia: Spre ideal.: "Lasa-ma sa visez. Nu vreau sa intrii, nu vreau sa patrunzi in mine. Hai pleaca. Nu vreau sa mai vad chipul tau din nou. In urma ta nu lasi n..."

Noi,ei si voi

Despre noi nu stim nimic. Ne simtim dusmanii nostri interiori si cand suntem intrebati spunem cu raceala data nasterii. Am vrea sa ne simtim liberi cateodata si sa inchidem orice ochi atunci cand lumina este aprinsa. Prindem mesaje si pareri din zbor ca si cum un vant pe care nu il vedem,ci doar il simtim, ne impinge rautacios de la spate. Vrem sa descoperim ce inseamna ''a iubi'', nu doar sa ii spunem conjugarea.Vreau sa imi indeplinesc visuri si sa controlez vise. Nu-mi explic un nonsens al cuvintelor si as vrea sa beau o cola fara sa ma gandesc ca nu e sanatoasa. Niciodata nu-mi stapanesc foamea, propriu zis, iar foamea de cunoastere ma mananca fara sa stiu. Voi, cei de acolo, nu imi ascultati scrisul,doar il cititi.
Ei sunt doar persoane obisnuite, parca prea obisnuite. Nu-mi place sa fiu dupa tipar. Totdeauna scap si alerg pana obosesc si imi spun''pana aici''. Nu-mi oferi inca nimic. Nu stiu daca pot aprecia sau daca iti voi spune multumesc. Am instinctul de a saluta dupa ce vorbim.Atunci simt eu ca iti pot spune la revedere,noapte buna, sau...pa. Inainte de vorbe, te simt strain.
Atat. As spune mai multe dar ceva ma opreste.