duminică, 25 septembrie 2011

Vis cu clovni


În visul meu,
Metroul este plin de clovni 
în căutarea muzei pe peron 
Numai eu am inspiraţie,
şi scriu o poezie 
în faţa lor, cu zâmbetul conturat în acuarelă. 

Unul dintre ei se-ntoarce şi rămâne mut 
nici măcar râsul nu i se mai aude
din nasul galben ce miroase-a difuzor. 

Pe peron pute roşu,
Semn că garnitura se apropie, 
şinele se metamorfozează 
iar metroul se opreşte 
cu ţipete de copii nevinovaţi. 

Clovnii se transformă-n călători,
peronul se transformă în circ.
iar eu mă trezesc plin de verde,
cu două cercuri plutind în jurul meu...

miercuri, 21 septembrie 2011

Vis de toamnă


S-a întrebat cineva vreodată 
unde se duce tot verdele 
când vine toamna ?
Eu da.

În visul meu
toamna se lingea cu zidurile mucegăite 
cu mişcări apăsate de limbă şi de stele 
perpendicular pe suprafaţa umedă şi-ntunecată 
de bale şi de noapte. 

Până când de-odată, 
dintre două cărămizi crăpate,
se scurge ca o mâzgă coagulată 
esenţa verii ce tocmai a trecut.

Se întoarce în pământ 
şi lasă zidul toamnei,
gol.
Nici urmă de vomă,
nici urmă de verde.  

Toamnă, chiar dacă-mi lingi zidul 
Bine ca-i venit să-mi iei verdele...

sâmbătă, 17 septembrie 2011

Vis şi viaţă

Cuvintele se înşiră-n vise
Şi se deşiră-n viaţă

Le dăm chip şi suflet între noi,
Le învăţăm a ne iubi şi-a ne răni ca mai apoi,
Din vis să ne trezim numind-o viaţă.

Mă întreb dacă între păsări există cântece
Şi bune şi rele;
Le fel cum între oameni există cuvinte
Şi frumoase şi urâte,

Oare de ce vreau să mi se şoptească
Un cuvânt cât o poveste,
Înainte să adorm?

marți, 13 septembrie 2011

Anarhia anarhiilor



În iarbă stai întinsă cu spatele la pământ 
iar aburii dimineţii se-ncurcă-n forma corpului tău 
mai ales în cea a sânilor 
îngropaţi pe jumătate în buruienile codrului cel bătrân
Iarba te iubeşte, oare şi eu te iubesc la fel?
Natura este doar scenariul,
iubirea-i doar subiectul   
în imaginaţia retrogradă a unui eminescian plictisit 
ca în poezia mea Anarhia romanţelor din codru'

Vreai să mă săruţi? 
Ai grijă să nu săruţi buzele ce-ţi sorb 
Răsuflarea 
Căci buzele pe care le săruţi sunt reci
Ca ale unui mort în cavoul propriilor sentimente 
ca în poezia mea
Anarhia cadavrului sentimental
în care chiar Minulescu mă copia.   

In cavou stau trist, iar tu suspini 
cu umbre de moarte ce stau timid în noapte
Pe aleea cimitirului din capul străzii 
Asteptându-mă să mă descompun
Şi-n mormânt să-mi deschidă uşa 
cu aceeaşi nepăsare, cu aceeaşi tristeţe 
cu care privesc în fiecare zi cum ma iubeşti 
citind din memorie poeziile bacoviene
fără să îţi aduci aminte de poezia mea 
Anarhia morţilor cu sânge-n vene.

luni, 12 septembrie 2011

Dragă Eu.

Cine eşti Tu, dragă Eu ?
Eşti ceva ce eşti mereu
Doar al Meu.

Dragă Eu,
Îţi spun acum,
Că deşi eşti lângă Mine
Nu Te simt nicicum.
Ai plecat, Te-ai tot dus
De sentimente, sedus.

Dragă Eu,
Singur Tu M-ai lăsat.
Speram să fi visat
Dar era adevărat.
Tu... singur M-ai lăsat.

Dragă Eu,
Gol Mă simt fără Tine.
Poate veni oricine,
Nimic sunt - fără Tine.

Dar dragă Eu,
Decizia Ţi-o respect
Sper să fac ce e corect.
Ai ales să Mă părăseşti,
Eu aleg să Te aştept.
Singur, peste multe am trecut
De erai şi Tu, mai uşor aş fi putut.
Orice-ar fi, Ne vom revedea.

Dar până Ne vom revedea,
De toti m-ascund,
Departe, după o perdea.
Iar dacă Ne vom revedea,
Promit, ca de-atunci, să te ascult.

                                    Cu drag,
                                    Eu.



 *Aş vrea să precizez că poezia nu are un aspect religios (utilizarea majusculelor), ci mai degrabă unul spiritual, dar care nu are de a face cu vreo confesiune religioasă.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Am inceput sa te caut(Poeme pentru Ana)

Am început să te caut prin toate aşternuturile fostelor fecioare
şi nici urmă de tine,
Ana.
Mă simt ca şi cum în mine ar agoniza
cu gândul la iubitele lor soldaţi
din toate războaiele lumii.
Şi toţi mor.Şi morţii ăştia zac în mine, Ana
şi bat cu păturile puştilor în oasele mele
şi plâng şi ţipă după ajutor.

Iar tu nu te vrei găsită...

miercuri, 7 septembrie 2011

Aparenţă şi Esenţă

M-am gândit adesea că omul este exemplul cel mai elocvent al contrastului dintre aparenţă şi esenţă. Bineînţeles că mi-au mişunat prin minte diferite întrebări referitoare la aceste două extreme: aparenţă şi esenţă. Părerea mea este că esenţa este cea care confera lucrurilor viata si frumusete, cea care agita mereu calitatile sau defectele fiintei umane si care in cele din urma este cea mai importanta. Aparenta este acel simtamant straniu care acopera la suprafata invelisul fiintei umane si care permite celorlalti semeni ai sai sa poate caracateriza omul.
În cele din urmă cu toţii aflăm răspunsuri care ne trimit spre alte întrebări, spre alte culmi, spre alte ţinuturi unde fiinţa umană, omul de lut, află cu reticenţă că nu-i decât o păpusă vie într-un teatru abstract, mort, pueril şi rău care nu face diferenţa între aparenţă şi esenţă.
Dar nu chiar interiorul alcătuieşte esenţa?Nu chiar esenţa este limitată de aparenţă(trupul exterior) printr-un şanţ, o linie deşertică aparent vizibilă,dar de fapt invizibilă?Nu cumva această limită dintre aparenţă şi esenţă este chiar omul?Fiinţa?
Capsula în care ne purtăm zilele este alcătuită dintr-un geam gros, indestructibil care ne permite să respirăm şi în cele din urma să trăim. Vedeţi voi, această capsulă, ne ţine departe de lumea care ia viaţă în afara ei. Putem privi acest loc cu ochi răi, dar cu toate acestea capsula ne apără, ne protejează de răutăţile şi problemele exterioare. Ar fi un paradox să spun că nu putem privi prin ea, deoarece fiind transparentă ne permite să observăm uşor tot ceea ce ne doreşte inima. Ce se întâmplă atunci când inima ne apasă, iar sufletul şi mintea lucrează corp la corp pentru a ne determina să fugim, să scăpăm în exterior? Ei bine, se întâmplă că toate forţele se întâlnesc într-un singur loc, prindem aripi de vulture şi plecăm din mediul care ne-a adăpostit în primii ani din viaţă.
Exteriorul nu este aşa cum ne aşteptam. Domină o atmosferă grea unde vântul îşi arată colţii puternici, iar cerul care se presupunea să fie albastru săgetează spre noi cu picături reci şi grele de ploaie…Unde ne adăpostim? Nu avem unde. Odată ieşiţi, evadaţi din capsulă nu mai putem intra înapoi. Oh, dar tânjim după măreţie, după aerul curat şi mirosul proaspăt al ierbii, şi de păsările călătoare şi de vară, de primăvară, şi de fulgii de nea care adesea formau o pătură albă pe sticla capsulei şi ne dorim, ne dorim, ne dorim, dar degeaba.
Aparent, capsula părea un obstacol între noi şi lumea exterioară. După ce i-am pătruns pereţii de sticlă şi am ajuns acolo unde credeam că ne dorim am aflat cât de importantă era esenţa capsulei. De ce? Pentru că aparenţa este adesea înşelătoare, iar esenţa este adesea prea adevărată prin prisma realităţii ei.
Întrebarea este: de ce căutăm să favorizăm mereu aparenţa, iar mai apoi să tânjim după esenţă?

marți, 6 septembrie 2011

În loc să numărăm (n)oi


Ghemuită sub pleoapele tale
îmi rog inima să bată mai în şoaptă,
chiar deloc dacă se poate,
pentru că visele tale
sunt cele mai bune
filme
în care m-am văzut vreodată.

În noaptea asta dormi
cu un singur braţ deschis,
de parcă în somn se zboară
cu o singură aripă,
am încercat să te trezesc
să nu care cumva să cazi în vis
şi să nu te mai ridici dimineaţă din pat,
dar te-am strigat până ţi-am uitat numele
şi n-am ştiut altul în afară de
Eu -
oricât m-aş striga
n-o să răspundă niciunul din
noi.

Nu-mi rămâne altceva de făcut
decât să mă întind lângă tine,
să închid ochii,
să-mi deschid braţele,
să-ţi fredonez pielea până în zori
şi,
din când
în când,
să tac.

luni, 5 septembrie 2011

Anarhie Naţională




Se apropie furtuna, pune-te la adăpost, 
vine fără să o poţi simţii. 
Deşteaptă-te române sau culcă-te înapoi...
Nu contează, nu contezi...   

Ia-ţi şi o umbrelă să te fereşti de gloanţe 
şi o pătură să-ţi acoperi ignoranţa,
şi o inimă să te apere de oameni... 
poate şi o lumânare, 
să te trezească din somnul cel de veci
în care te-adânciră barbarii cu absint
cu lumina ei ce cu fală o păstrăm în suflet
prizonieră.

Ascunda-te! dar fii mândru, alţii dorm şi se trezesc 
tu dormi! dormi somnul fără sfârşit, 
şi-n vene încă-ţi curge
ignoranţă, tupeu, ciubucuri şi rahaturi 
fiecare cu aroma lui, venite tocmai de la turci
de când Stefan cu armata lui
îşi apărau nevoile şi neamul... 

Române!
degeaba te trezeşti 
Acum ori niciodată, degeaba demonstrezi la lume
Ca-n ale tale mâini mai curge şi sânge în conducta cu alcool.
Mai bine 
Priveşte măreaţa umbră, Burebista
ce-şi trezea neamul din beţie.

Istoria se repetă.
 Burebista nu mai este... 
Iar Stefan doarme mai adânc ca tine, 
în cavoul de la Putna.
E timpul sa faci ceva şi pentru tine.
.............................................................................................

Se apropie furtuna, pune-te la adăpost,
Ia-ţi şi o umbrelă să te fereşti de gloanţe 
Ascunda-te! dar fii mândru, alţii dorm şi se trezesc 
Române!
Istoria se repetă...  

Seara I

Vezi abia oameni şi oameni
Şi copacii rezemându-se de ploaie,
Limpede, cu braţele deschise,
Schiţează un gest,

Că ei nu au uitat
Că dragostea le încape-n palme,
Între frunze,
Între inimă şi scoarţă,

Că ei îşi frământă frunzele în vânt
Ca nişte păsări ce n-au apucat să zboare
Când dorul n-are un contur precis,

Că ei au îngheţat
Atunci seara târziu,
Ţinând în braţe ploaia.



duminică, 4 septembrie 2011

Vii


Şi sufletul e ca o apa-ntinsă
Fie calmă, fie aprinsă,
Cere viaţă şi dă viaţă,

Totul curge, totul trece,
Fie că e foc sau rece-

Şi-ţi aduce aminte când o vezi,
Şi apoi îţi spală ochii umezi
Te face să uiţi, să crezi,

Ca un copil care nu ştie
Când se dă jos din leagăn
Că revine în lume.

Doar apa care stă nu-i apă vie.


joi, 1 septembrie 2011

Septembrie


Să nu-mi zici că ai uitat
Cum te-ai îndrăgostit de săptămâni,
Şi cum le-ai învăţat de dor,

Şi cum pe furiş te-ai legat de vânt
Şi ai fugit căutând un loc să te ascunzi,
Un loc sub clar de lună
Un loc unde s-asculţi,

Ştii, abia şoptind
Aceste anotimpuri
Încep să ne cânte înapoi.