Poezie Pământeană

Nu mă detaşez de propriul trup, nici măcar de propriul suflet,

Ego-ul meu-i pământean şi nu mai accept sa fiu trântit 

de pe piatra de care stau lipit privind lumea cum derivă,

pentru că stau bine infipt, de data asta... 

contemplez o mică parte dintr-un infinit.

Stau şi mă întreb...

Oare unde-i autocontrol mai există libertate?

Chiar dacă stau bine infipt parcă văd piatra cum se crapă,

diform în părţi doar la suprafaţa ei de piatră...

Se crapă doar aşa, timid, şi parca la derută 

pentru că încă sunt hotărât să stau lipit 

de bucata mea de stâncă.

Şi parcă îmi doresc să rămân aici,

până când porumbeii o să-mi facă costum de piatră,

doar ochii să-i mai pot mişca, 

mi-ar fi de ajuns ca să mai pot vedea 

cum alţii încă se luptă pentru libertate 

într-o ţară cu pietre-n cap şi cu urechea în burtã...

Visul viselor

Acum ceva timp, m-ai găsit pe drum şi m-ai luat în braţe,

aveam şi ochi şi gură şi-un stomac cu fluturi mestecaţi, 

m-ai luat doar pentru că atunci îţi păream prea mic,

mă ţineai cu grijă de frică să nu-mi sugrumi răsuflarea,

până când te-ai apropiat, poate putin cam mult de mine

şi ai văzut că am şi solzi şi coarne, prontozaur....

când respiram se cutremura pământul,

şi nici glas nu aveam... să-mi imite plânsul,

şi m-ai lasăt...ca în poezia mea 

visul unui om cu sânge în vene... 

şi de atunci am învăţat să vorbesc 

din ce în ce mai mult cu mine.  

Acum vrei să mă faci să tac?

Ei bine, n-am sa tac,

o să vorbesc până când cerul o să se transforme într-o ureche

iar pământul într-o gură cât a mea, poate puţin mai mare

cam cât cea a unui hipopotam puţin mai dezvoltat,

cât o dragoste pe care o crezi atât de mare când defapt

în fiecare zi uiţi pe unde ai lăsat 

şi uiţi până şi locuri pe care le-ai uitat,

poate printr-un colţ de vis

sau printr-o iluzie care ar face şi pe cei mai mulţi

visători să nu mai viseze la iubiri adolescente...

ca în poezia mea visul unui copil care s-a impiedicat,

în sentimente efemere…

Ai vrea să îţi spun ce simt?

nu ştiu dacă o să întelegi tot ce este de înţeles 

raţiunea omoară sentimentul atunci când te trezeşti

Pentru că de fiecare dată...

deşi visul se termină, imaginile continuă să existe 

într-o lume în care nu mai ai aceeaşi raţiune,

ca în poezia mea visul unui pământean din altă lume,

--în concluzie nu simt nimic defapt...

şi doar mă prefac că m-am trezit, 

deşi încă te visez--

Sunt complicat...

Vis cu iubirea voastra

Pe-un perete radical,

 scrijelită cu muchia unei cărţi,

stă scrisă iubirea voastră...

 necitită de nici un trecător,

nici măcar de mine…

Eu însuşi sunt un radical,

stând nemişcat pe peronul 

viselor mele, 

…mă gândesc…

Aţi vrea să-mi opresc gândul cu iubirea voastră?

cred că ştiu cum este chiar dacă nu o citesc, 

aceeaşi poveste tristă, din carţi, cu o mică dramă

şi cu o desparţire...

deja mă plictisesc să o mai citesc, 

povestea se repeta la fel ca şi iubirea,

numai că iubirea se repetă doar o singura dată.

deja vine trenul şi nu mai am timp să tac,

şi tăcerea mi-o arunc pe şine 

o să iau iubirea voastră

şi o să o înghit nemestecată…cu tot cu perete

chiar dacă-i încă greu de digerat

peretele fiind defapt un sandviş făcut din propria carte...

Vis cu două vieţi

Din două vieţi am făcut o hartă,

ca a unui oraş în etern ambuteiaj de suflete,

cu bulevarde şi cu străzi pline, 

de oameni ce ştiu istoria unei picături de apă, 

ce se evaporă din lacuri pentru a forma

alte picături de apă...

Dar tot din doua vieţi am pictat şi un tablou,

cu umbre adânci dar cu chipuri calde, 

de oameni ce se calcă în picioare pentru 

celelalte doua vieţi, în care sistematic 

s-ar călca în picioare ... pentru alte doua vieţi...

Cu o viaţă nu am ce să fac,

poate doar să o trăiesc, 

în aşteptarea altei vieţi,

şi tot aşa, să aştept şi tot s-aştept...

până o să mă plictisesc...  

Vis cu o domnişoară

Domnişoară nouă de pe strada cu spital 

de boli mintale, 

nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată

că de mult nu te-am visat.

Demult, în vis îmi apăreai, cu paturi reci,

dar cu scaune calde...

 conectate la tensiuni alternative.

Mă îmbrăcai 

în pijamale pe care puteai distinge,

ca pe-o hartă, 

istoria fiecarei vieţi, 

ce pare a se scurge pe crac în jos. 

Îmi plăceau. îmi puneau in evidenţă 

caracterul...

Tu eşti cea care în fiecare seara, 

din memoria unei generaţii,

îmi puteai spune,

motivele ce-i fac pe alţii să iubească.

Domnişoara nouă, de ce nu ma mai vizitezi?

macar o dată, în fiecare seara...

Vis în oraşul meu...

E aproape iarnă în oraşul meu,

dar ce zic eu oraş? că-i ceva mai mare 

cât un judeţ puţin mai dezvoltat, 

are şi capitala şi minorităţi...

e aproape cât o ţară, 

care încă doarme şi visează la nişte speranţe,

puse la frigider de acum 20 de ani....

Dar ce să vezi... de atâta optimism 

apa rafuză să-şi cristalizeze elementele,

şi aşteaptă-n lacuri, izbăvirea,

pentru că apa nu-i în frigider...

 frigiderele-s pline cu utopii..

Cetăţeni, v-aţi pus speranţele la frigider?

speranţele se desgheaţă fără să vrei,

fără să îţi dai seama, iar în urmă rămân doar utopii,
iar utopiile se transformă in apă,

tot ce mai trebuie să faci este,

-Lobotomia moleculelor de oxigen-

pentru a extrage concretul 

şi pentru a evapora adevărul...  

Adevarata speranţă este dezgheţarea frigiderului

plin cu utopii..

poate aşa oraşul meu va deveni, 

memoria unei picături de apă 

care îngheaţă în drumul spre pământ 

mereu în 6 colţuri...

şi mereu în prag de iarnă.

-să ningă cu speranţe-

Vis Paranoid

Stau în patul de spital, paranoid ca-ntotdeauna 

Şi lângă mine aud cald un zgomit înfiorător, 

în spatele meu, se zbăteau două corpuri de la gât în jos,

ca valurile mării într-o zi în care frigul îţi îngheaţă răsuflarea

Cât de romantic, cât de divin... erau doi îndrăgostiţi..

fiecare-n patul lui... 

par încă a mai respira, oare şi ei sunt bolnavi ca mine?

parcă abia-şi mai simt răsuflarea, parcă abia-şi disting mirosul 

propriului trup a cărui umbră se înegreşte pe podea,

iubirea le-a rupt gâtul, iar ei se uită-n sus de pe tavan 

la intestinele unei muşte zdrobite şi ea de iubirea unui papuc,

dar ei încă se mai iubesc...

În aer diform se îmbinau două semicercuri imaginare,

supranaturale, pe care numai eu le puteam vedea...

pentru că eu văd lucruri dar nu le mai simt cum aş fi crezut, 

eu doar observ iubirea altora... 

Romantic nu-i atunci când doi fluturi se bat în zbor, 

în singura lor zi de viaţă, 

ci atunci când vezi că doi oameni încă se mai iubesc

chiar şi după ce iubirea le-a rupt gâtul.

Dorm şi parcă nu aş vrea să mă mai tezesc

.............................................................

Oare eu de ce sunt aici?

mă trezesc...

nu-mi mai amintesc...

Vis egocentric

Mă agăţ cu capul în jos că poate-mi coboară inspiraţia-n creieri, 

din tălpile cu care las urme în subconştientul tău de cititor,  

chiar dacă eşti fidel sau infidel, 

fidea sau fasole verde, 

urma pe care-o las nu este a unui om de rând 

ci a unui gând în rânduri scris pentru tine 

cel care citeşti acum aceste versuri,

deci până la umă degeaba ma atârn în jos,

pentru ca gândul meu este cel care are călcâie

iar inspiraţia nu coboară, ci urcă până în venele degetelor mele.

Cu inspiratia, 

Disimulez tristeţea cu ajutorul unor cuvinte 

care nu mai au nici un rost, după spălarea de creiere,

de sâni, de buci cu aluniţe şi exeme,  

ale unei societăţi moderne, cu oameni, care ajung în fiecare zi 

să intre în ghena blocurilor muncitoreşti ... 

Fără să ştie de ce încă mai trăiesc 

într-o societate prea plină de iluzii camuflate în libertăţi aproximative.

Cititorule,

mai pune dracu mâna pe-o lopată 

şi adună gunoiul,

pe urmă aruncă-l în poarta stăpânului tău, 

nu mai aştepta ca poezia să-ţi devină  

antrenor.

Pentru mine poezia-i antrenor de sclavi.

(indirect)  

Vis contradictoriu

Versuri fără cuvinte îmi aleargă prin sânge,

Dar eu nu am nici măcar vene, 

şi nu-nţeleg de ce, aproape că le şi regret.

În visul meu nu eşti tu iubito.

iar eu mă topesc în fantezii fără consistenţă 

create de mine pentru a-ţi arăta că te iubesc

fără să ştiu ce-i aia iubire,

dar tot fără tine, tot fără mine, 

visul fără vis se fărmiţează-n mii de ruine 

în care 

iubirea fără iubire 

se trasnformă în realitatea fără tine.  

Îmi urăsc visul pe care nici măcar nu-l pot numi coşmar,

Pentru că 

dacă aleg să mor mi-e frică să nu mă trezesc iar

tot in mine, tot fără tine.

Vis cu clovni

În visul meu,

Metroul este plin de clovni 

în căutarea muzei pe peron 

Numai eu am inspiraţie,

şi scriu o poezie 

în faţa lor, cu zâmbetul conturat în acuarelă. 

Unul dintre ei se-ntoarce şi rămâne mut 

nici măcar râsul nu i se mai aude

din nasul galben ce miroase-a difuzor. 

Pe peron pute roşu,

Semn că garnitura se apropie, 

şinele se metamorfozează 

iar metroul se opreşte 

cu ţipete de copii nevinovaţi. 

Clovnii se transformă-n călători,

peronul se transformă în circ.

iar eu mă trezesc plin de verde,

cu două cercuri plutind în jurul meu...

Vis de toamnă

S-a întrebat cineva vreodată 

unde se duce tot verdele 

când vine toamna ?

Eu da.

În visul meu

toamna se lingea cu zidurile mucegăite 

cu mişcări apăsate de limbă şi de stele 

perpendicular pe suprafaţa umedă şi-ntunecată 

de bale şi de noapte. 

Până când de-odată, 

dintre două cărămizi crăpate,

se scurge ca o mâzgă coagulată 

esenţa verii ce tocmai a trecut.

Se întoarce în pământ 

şi lasă zidul toamnei,

gol.

Nici urmă de vomă,

nici urmă de verde.  

Toamnă, chiar dacă-mi lingi zidul 

Bine ca-i venit să-mi iei verdele...

Anarhie Naţională

Se apropie furtuna, pune-te la adăpost, 

vine fără să o poţi simţii. 

Deşteaptă-te române sau culcă-te înapoi...

Nu contează, nu contezi...   

Ia-ţi şi o umbrelă să te fereşti de gloanţe 

şi o pătură să-ţi acoperi ignoranţa,

şi o inimă să te apere de oameni... 

poate şi o lumânare, 

să te trezească din somnul cel de veci

în care te-adânciră barbarii cu absint

cu lumina ei ce cu fală o păstrăm în suflet

prizonieră.

Ascunda-te! dar fii mândru, alţii dorm şi se trezesc 

tu dormi! dormi somnul fără sfârşit, 

şi-n vene încă-ţi curge

ignoranţă, tupeu, ciubucuri şi rahaturi 

fiecare cu aroma lui, venite tocmai de la turci

de când Stefan cu armata lui

îşi apărau nevoile şi neamul... 

Române!

degeaba te trezeşti 

Acum ori niciodată, degeaba demonstrezi la lume

Ca-n ale tale mâini mai curge şi sânge în conducta cu alcool.

Mai bine 

Priveşte măreaţa umbră, Burebista

ce-şi trezea neamul din beţie.

Istoria se repetă.

 Burebista nu mai este... 

Iar Stefan doarme mai adânc ca tine, 

în cavoul de la Putna.

E timpul sa faci ceva şi pentru tine.

.............................................................................................

Se apropie furtuna, pune-te la adăpost,

Ia-ţi şi o umbrelă să te fereşti de gloanţe 

Ascunda-te! dar fii mândru, alţii dorm şi se trezesc 

Române!

Istoria se repetă...  

Anarhia adolescenţilor

Şi-am început călătoria în jurul planetei,

doi adolescenţi curajoşi pe un nor de vise.

Urcăm în fiecare zi câte puţin de la ecuator

spre nord...

în căutarea polilor magnetici, duşi de vânt.

Din dorinţe am facut o pânză, 

iar pe panză, am pictat degeaba o corabie.

Curajul nostru nu-l mai are nimeni,

noi suntem singurii adolescenţi

în căutarea continuă a polilor de atracţie

stând pe loc sub acţiunea gravitaţiei .

Şi-o să tot mergem mult timp aşa, prin aer,

counduşi de-o adiere printre nori,

având iluzia sfidării gravitaţiei 

pâna când o sa ne dăm seama că atracţia este din interior

şi c-ar trebui să facem o călătorie până în centrul pămăntului

pentru a găsi ce nu a mai căutat nimeni până acum.

Un cadou

---

Primavara

---

Într-o dimineaţă de martie te-am văzut pe strada mea,

te uitai peste umăr la dovezile pe care le descoperi

topind zăpada.

Pe faţă aveai o mască de metal

pe care se vedeau din depãrtare

picături de apă rămase din zăpada de aseară.

În mână ţineai strâns

un "topitor"

de cea mai nouă generaţie.

În urma ta uşor se-aşează,

fotoni învioraţi cu hormoni sentimentali,

sclipind uşor la câţiva centimentrii de trotuar.

Nu ţi-e milă?

eşti brutală...

--neînfricată domnişoară--

nu-i aşa că vrei să ne demosntrezi că

iarna este de vină pentru frumuseţea ta?

Anarhie cu motiv

Trăim într-o lume care are nevoie de motive

pentru a crede, fără a pretinde încredere nemotivată.

Poate că este greu de înţeles, 

poate că este greu de crezut iubito 

dar...

Te-am iubit pentru că îmi amintesc de tine 

 chiar dacă trăiesc într-o lume atât de mare, 

nu pot uita o dragoste atât de mică. 

Anarhiam Librum

Citesc o carte fără capitole,

în lumina coerentă a libertăţii de expresie

--şi, nu văd decât o iubită 

dezamagită de vraja iubirii lor--

Care lor?

doi iubiţi şi ei acolo în rânduri 

--Doi opuşi în contradicţie-- 

lipiţi printre pagini 

de iubirea retrogradă,

epuizată 

din cauza complexităţii aparente a sentimentului....

................................................................................

Eu cred ca cel mai greu este să scrii o carte 

despre doi oameni,

conştienţi de simplitatea iubirii lor.

Care lor?
un iubit şi o iubită
care visează împreună în acelaş vis
frumuseţea vieţii...

Anarhie în şerveţel

Dimineaţă pe un serveţel de la bucătărie

ţi-am desenat chipul printre ridurile hârtiei

cu vârful unei scobitori.

Eşti frumoasă...

Mi-ai ieşit perfect!

pot chiar să te ating

şi să dansez cu tine în braţe.

Ochii tai mi s-au lipit în palme

ca tuşul unui ziar de proastă calitate

scris de un schizofrenic sentimental

în articole doar cu poze înegrite, repetate şi nesfârşite

pe care nu şi le mai aminteşte din cauza

imensităţii de întuneric.

Buzelor vă lipseşte ceva...

Trebuie să vă desenez din nou,

--Sărutul v-a şters conturul--

Iubito... nu-i aşa că dacă ai fi pe un şerveţel

fantezie scrijelită cu o scobitoare

mi-ai zâmbii în fiecare dimineaţă?

Anarhie existenţialistă

Stau pe o bancă în Cişmigiu.

şi mă gândesc

--sunt sclavul gândurilor mele--

În mâna dreaptă parcă mi-a căzut o amintire,

o ţin strâns şi mi se scurge printre degete

până jos, 

-- face o baltă--

În mâna stângă văd viitorul, 

când o pun în reflexiile lacului din faţa mea,

Din care ies aburi sintetici.

Pe frunte mărunt visez 

în oglinda ce desparte cele două dimensiuni 

Ale amintirilor şi viitorului 

ce se întrepătrund în subsolurile existenţei.

Lumea trece pe lângă mine impasibilă 

Doar eu văd balta ca pe o oglindă,

ei o văd ca pe un lichid ce li se mulează perfect pe talpă.

Anarhie cu clăbuc

Te-am văzut în tramvaiul 2

te ţineai transversal de bară 

mişcându-ţi şoldurile în ritmul şinelor.

Priveai fix în geamul vertical 

prin care vedeai ca în oglindă 

greaţa călătorilor anesteziaţi 

de frumuseţea ta. 

Pe rochie,

se ridică parfumul tău de domnişoară,

uşor curbat în jurul sânilor,

-- mirosul tău divin -- 

Prin tine vedeam în ecouri, 

disperarea celor care vor să te atingă,

măcar ... odată şi să dispară 

pulverizaţi ca mirosul apei cu săpun

în tramvaiul 2 de vară.

..........................................................................

Eu o să-ţi spun "Clăbuc",

este un nume destul de bun

pentru că...

mulţi visează la tine 

vara în tramvaiul 2. 

Anarhie Cerebrala

-- Neuronii noştrii comunică pe frecvenţe joase
Prin stimuli ce devin impulsuri în sinapse.-- 

Totu-i simplu dacă privim anatomic,

Mecanic,

Parem a fi compuşi din aceleaşi măruntaie

Numai bune de pus în raionul cu mezeluri congelate,

Pe care le vinzi la promoţie cu sufletul tău.

Totuşi suntem atât de diferiţi

Încât cu greu acceptăm conceptele ce ne definesc existenţa

Ca fiind doar nişte percepţii personale 

Ca o vibraţie pe care ţi-o provoacă un stimul

Cum zice chiar şi manualul de bilogie la componente funcţionale.

Dar pe lângă toate astea,

Eu,

Mai am doar o singură întrebare:

Dacă sinapsele sunt doar o cale de transmitere a stimulilor

Neuronii sunt cei care ne fac să iubim?