joi, 30 iunie 2011

Sete

Ce frumoasă-mi e noaptea
Păcat că-mi fuge de zi
Păcat că abia în ea
Şi-n vis ne întregim.

Spune-mi ce vezi
Ce auzi
Ce simţi din noapte,

Spune-mi de cântec
De tremur
De culoare,

Spune-mi orice,
Spune-mi povestea nopţii,
Vreau să o văd, să o trăiesc, să o gust.
„Mi-e sete de noapte.”

miercuri, 29 iunie 2011

Funeriul

Nu ştiu de cate ori am fost la ora de biologie
Să învăţ despre organitele celulare
Dar ştiu ca organitele au cap ca un tub de protenine
Şi acolo printre cloroplaste si nucleu,
În emulsia internă este,
Mic,
Un funeriu,
Pricăjit
Care se dă cu capul de peretele celular.

Funeriul "camerizează",
Ribozomii care copiază,
Informaţii genetice
De la lizozomi
Şi îi dă afară prin enzimele corupte.

În cartea de biologie scrie clar
"Funeriul": o specie unică în regnul său
Inteligent artificial,
Cu facultate
În afară
Dar ministru' în interior,
Reformator fără discernământ
Al sistemului digestiv din mitocondrii
Producând dezchilibru'.
(a se evita contactul asexual)

De ţi se face şi frică să te gândeşti
Cum de există o asemenea creatură
Ca un virus din laborator
Care nu poate fi eliminat
De sistemul excretor.

Şi toate astea pentru că -
Nucelul îi crează frustrări,
Cum de e atât de mare,
Şi el o are atât de mică...

Felinarul

Ce uşor e să urăşti
Şi ce greu e să iubeşti,

Când tot ce-ai învăţat în lume
Te dezvaţă să trăieşti,
Te învaţă să-mpleteşti
Veşnice poeme,

Despre nefiinţă,
Când tot ce ai mai drag
Ţine de fiinţă.

Ne învârtim în cercuri
Din alabastru născocite,

Căci nu avem încă un fine,
Şi lumea ar fi mai bună
Dacă oamenii ar fi albine,
Să înţepe şi să moară.

luni, 27 iunie 2011

Anarhia tangentelor

Pe axa ochilor ţi-am desenat o tangentă
până sus, pe sinusuri prin părţi...
subţire cu o dâră de creion până spre tâmple
poate şi mai jos, şi mai aproape
conturându-ţi ideile cu pensula mea
de maestru cofetar cu trei doctorate
într-un galantar superficial.

În ochi ţi-am pus o sferă de metal 
şi un colaj sentimental cu mici reflexii 
de concret şi de banal.... până la sprâncene 
două patanteze şi ele
paradis în interval.

Într-o ureche ţi-am atârnat artificial
o mică ecuaţie diferenţial,
din maxima profesorului grijă
cu un radical de ordin par
aflat în primul său caz de nedeterminare.

LIBER

Transmit prin tine cutie fără minte
sentimente mai puternice decât mine
Ideal ar fi să îmi răspunzi artificial
Prin cuvinte virtual aliniate
cu spaţii pline de singurătate.

Sentimente virtuale
zac fără să le bagi în seamă
mucegăite de mistere
de sinceritate brutală
ce-mi reclădesc ruinele
propriului suflet

Uită-mă în golurile dintre cuvinte
Şi lasă-mă să construiesc singur
Loveşte-mă cu indiferenţă
în literele modelate de perfecţiune

Fă aerul îmbâcsit să dispară
Şi voi reveni printre cei vii.

Uite-mă distrus de o maşinărie.


de Liviu si cu mine

Cuvânt

Priviri de foc topesc
Priviri de gheaţă,
Şi pietrele trosnesc
Şi tu, lipsit de viaţă.

Eşti al meu, al nimănui,
Eu te pierd, te regăsesc,
În tot ce e trupesc.

Tu mi te arăţi,
Dar fără rost,
Când spun -Uitaţi!
De tot ce-am fost,

Acum, când cuvintele sunt de prisos.

Noi zicem că trăim
Şi cu atâta har glăsuim,
Când pietrele trosnesc
Şi foc cu apă vieţuiesc.

duminică, 26 iunie 2011

Desculţi

Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
atât de lungi încât
puteam spânzura
leagăne
de ele.

pentru noi.

Nu purta niciodată ştrampi,
şosete
sau pantofi cu toc,
mergea doar desculţă
prin cioburi.

şi ne-a văzut plecând de-atâtea ori,
încât s-a îndrăgostit de trenuri.

Eram prea ocupaţi
să ne ţinem de mână,
încât n-am văzut-o
alergând
să-mbrăţişeze locomotiva.

altfel aş fi ţinut-o
de gleznă.

Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
dar acum e într-un scaun cu rotile,
iar eu m-am săturat
să stau jos.

Vreau să mă dau în leagăne
spânzurate de mâini,

leagăne care nu ruginesc.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Orbitor

Suntem orbi,
Deşi vedem soarele cum răsare
Deşi răsar suflete în vieţile noastre,

Deşi vedem culori
Trăim în alb şi-n negru şi-n gri,

Deşi trăim,
Nu vedem ce se ascunde
În spatele ochilor în care privim
-zi de zi.

joi, 23 iunie 2011

PLEACĂ

Dezbracă-ţi sufletul de remuşcări
Şi lasă-l să-ţi părăsească trupul
Plin de gesturi grosolane
Şi lasă-l să scape de vocea ta vulgară
Salvează-l de la nepăsare
Şi lasă-l să trăiască în alt tu.

Nu vezi cât suferă imitandu-ţi forma?
Oare nu vezi că vrea să scape?
Şi să te scape de frica morţii?

Eşti egoist numai când te gândeşti să te agăţi şi mai mult de el
Ştiind că nu mai vrea să îşi amâne plecarea
Eşti insensibil când îi complotezi moartea
Ştiind că oricum nu se va întâmpla
Eşti murdar când furi zilele
Ştiind că furi din viitor.

Cheamă moartea înapoi
Şi lasă-l să trăiască din nou.

Speranţe

.
Speranţele nu s-au născut niciodată 
într-o gară 
-Cu peronul viselor spintecat de buricul şinelor de tren-
Cu călători 
Asteptând, fără să ceară 
Garnitura să se apropie 
 Să o muşte cu putere
De maţele-i pe dinafară 

<< Ţi-au rămas urme de speranţe 
printre dinţi ?
Urcă-n tren... 
şi hai să mergem...>>

Speranţele nu s-au născut
Într-un vagon de clasa întâi
Cu canapele roşii de mătase  
care îţi cântă în aşezate
melodii de care nu-ţi mai aminteşti  

<< Ele s-au născut într-un compatiment 
necompartimentat
Şi reorganizat
fără semnal de alarmă >>
  
Ele se nasc ca să nu mai moară 
Ca un călător fără bilet 
într-un tren care nu opreşte în nici o gară. 

Captivã


Într-o dimineaţă te-am văzut pe strada mea
păşeai paralel cu axa viselor, dar nu le atingeai
râdeai în umbra de naivitatea mea
murdărită pe tricou de stelele de aseară
priveai cu dispreţ spre cerul meu
şi îl deteriorai cu ochii tăi.

Parcă nimic n-a mai contat de când
cu o fantă de lumină măsurai liniştea,
captivă sferelor ce compuneau inima noastră

Iubit-o te-am visat aseară, la mine pe stradă
Mergeai liniştită pe visele mele

Şi acum...după atâta timp...
încă le descompui cu degetele tale
încă ...te mai văd venind
inutil plutind, abstract, în ceaţă
cutremurându-mi mintea
cu ochii tăi, cu paşii tăi, cu viaţa ta.

Poezie compusa de Alexandra si de mine. 

miercuri, 22 iunie 2011

Vara


Şi e cald în capitală,
În cracii goi...
Vara iese pe trotuar în rochia ei de domnişoară 
Uşoară.. 
chiar uşuratică aş putea spune..

Am vazut-o la Romană 
Punea piedici studentelor de la ASE 
Ce îmbrăcate într-o sfoară
Se scurgeau uşor...
Şi umede... în talpă...
pe trotuare până-n staţie,
mulându-se perfect pe umbra razelor de soare.  

Am văzut-o la metrou,
cobora pe scările rulante,
plictisită
până şi vocea ce se aude în fundaluri
Zice şi ea
Cu silă
 "Atenţie uşile transpiră..."

Am văzut-o în tramvaiul 32,
zbiera ca proasta
să ieşim dracului odată...
ca să vină cu o găleată
Şi să ia cu dânsa 
în tunelul cu lumină 
babe leşinate... 
în ecouri violate
de caldura necrofilă.

Vară...
 năclăită domnişoară,
te-ai înscris în calendar?

miercuri, 15 iunie 2011

BAC-ul la Română

Oare cine-a mai citit o poveste-aşa frumoasă?
Ţărani ce-şi plâng averea, în genunchi sugând pământul
Cu o pâlnie adulmecând, până la fund.. până la fund...
Pămâtul cu efect afrodisiac...
Aproape ţi se face milă de-unu' Ion, cu nisipul lui de-avere
Ce i se scurge printre degete... ca viaţa...
Săracu'...

Oare cine-a mai trăit vremuri de dragoste şi de război?
Vremuri de duzină, în care cu maţele curgând în valuri,
Simţi pământul cum intră-n tine,
Gândindu-te la a ta iubită
Ce stă acasă şi te-aşteaptă,
Cuminte, pe un scaun aşezată...
Parcă-mi vine să şi plâng...
Zguduitor...

Oare cine ar fi ştiut cum e să fi demn?
Dacă Moromete cu-un salcâm
N-ar fi întors a timpului răbdare.
....................................................

marți, 14 iunie 2011

Cu solzii spre cer

Nu vezi timpul cum zboară printre noi?
Ne spune sincer, că nu se uită înapoi
Că nu pastreza amintiri
Că nu se uita înainte,

Se încolăceşte-n jurul nostru
Ca un şarpe flămând
Şi îşi înfige colţii în carnea noastră dulce
Lăsându-ne ochii plini de îndurare aţintiţi spre cer.




de Ale mică şi Dan

Timpul ocolind lumina

Îngenuncheat în faţa morţii
Respir din viaţă
Prin amintiri
Iar momentul e singurul ce-mi aparţine

Ochii curg
Lacrimile rămân pustii
Iar noaptea ce mă-nconjoară

E ca un vis fără sfârşit;
Încă vreau să beau din fântana uitării
Şi să-mi las sufletul să zboare nestingherit
Să scape,

De animalul grotesc veşnic ocolindu-şi prada;
Timpul.



De Ale mică şi Dan


luni, 13 iunie 2011

Plângând ai omorât răsăritul

Te-am prins zbierând la soare
Plângând,
Il chemai aproape de pământ,

În fiecare zi cu din ce în ce mai multă patimă
Cu din ce în ce mai multe lacrimi,

Până când într-o zi te-a ascultat
Şi urechea de pământ el şi-a culcat,

Arzând plăpânde pleoape
Încet în noapte
Din vis ne-ai izgonit în mare
Şi din mare în pământ,

Şi acum zeci de suflete-ţi aşteaptă răsăritul.



de Ale mică şi Dan.