vineri, 25 februarie 2011

Morga

Respir un aer trist,
Totu-i mort în morga cea călduţă,
Parcă şi lumânările s-au stins
Ca florile de micegai.
Ce intră-n metastaze repetate

Deasupra peliculei de sânge moale,
Suspinându-mi larg prin vene
Un regret timid se zbate.

Dar eu merg,
Şi luminile se sting în urmă...

joi, 24 februarie 2011

Intr-o astfel de duminica

Într-o astfel de duminică, cu aceeași ninsoare,
Nu mai am în ochi, aceeași nuanță de culoare,
Nu mai am zâmbetul ars, de speranțe violente
Totul s-a schimbat, sentimentele-s surpate,
Iubito! Tu nu ai sentimente curate!

Nu-mi amintesc: nici ultima lacrimă, ultimul zâmbet,
Le-am avut ultima oară, în brațe la tine?
Dar îmi aduc aminte, că erau destul de reci,
Eram trupul, ce te ajuta să supraviețuiești,
Iubito! Un suflet, nu știi să prețuiești!

Azi, la fel ca și mâine, va ninge,
Începutul ninsorii reci, se-așterne acum,
Îmi e frig, nu-mi mai simt inima,
Încerci să ma ajuți să mă-ncălzesc.
Timpul trece...

Dar nu îmi e frig trupește, doar sufletește.
Tu pleci, lași urme în zăpadă,
Oricum ninsoarea le-astupă iar, și poate,
Vizual nu voi mai fi, dar ești prea oarbă să vezi,
Urme ramân, cimentul nu s-a uscat.
Ce să mai strig "Iubito!"
Când tu ai plecat?


sâmbătă, 19 februarie 2011

Povestea omului pentru care timpul nu înseamnă nimic

În fiecare dimineaţă,generalul se trezea singur în camera albă,cu un pat,o veioză şi o masă de lucru.Nu-i plăcea aglomeraţia în general,de aceea nu prefera să aibă prea multe lucruri în dormitor.Nu mai gustase alcool de mult,aproape îi uitase gustul.Nici cafea nu mai beia.Fiecare dimineaţă se rezuma la ţigara fumată pe balcon.Îi plăcea mult vederea asupra blocurilor,cu zugrăveala lor ieftină şi forma supărător de dreptunghică.Tutunul îi rămăsese singurul lucru de care-şi putea aduce aminte.Şi nu şi-ar aduce aminte nici de el,dacă n-ar găsi pachetul cu ţigări în fiecare dimineaţă în buzunarul de la haina din piele.
Prima ţigară i se părea mereu ciudată.Nu de puţine ori se îneca cu fumul.Avea un sentiment ciudat,parcă trăise o viaţă întreagă şi nu şi-o mai putea aminti.Încercase de ceva timp să-şi aducă aminte de copilăria lui,de tinereţea lui,însă obosea repede.Într-un album vechi,găsise câteva poze cu un bărbat înalt,brunet,cu umeri laţi şi mâini puternice.Vedea atâtea feţe,dar nu putea să facă legături.Nu mai ştia nimic despre el,despre alţii,despre ce a fost cu adevărat.Îi plăcea să spună doar atât:,,Contează mai puţin ce am fost,important este că acum sunt ceea ce faptele mele sunt!”.

Uneori,treceau pe la el prin vizită diferiţi bărbaţi în uniforme verzi-maronii,cu bocanci de un negru strălucitor,dar cu tălpile bocancilor murdare.Pentru el,oamenii erau asemenea bogancilor frumoşi care lasă atâta mizerie când calcă pe gresia albă.Nu mânca mai nimic toată ziua.Dimineaţa,intra în bucătărie cu tălpile goale,deschidea frigiderul şi îşi pregătea mereu acelaşi mic dejun.Pâine cu unt şi o cană cu lapte.Senzaţia de răcoare ce i-o transmitea gresia îl făcea să simtă că trăieşte.Uneori,avea un sentiment glacial când îşi privea cele două găuri din piciorul drept.Nu ştia de unde le are.

Se uita în oglindă şi vedea în fiecare zi cum îi creşte părul pe faţă.Încerca să se bărbierească şi mereu se tăia,faţa îi sângera,iar la vederea lichidului roşu zâmbea ca un nebun când are senzaţia că a descoperit cele mai mari secrete ale Universului.Uneori chiar râdea,un râs enervant,zgomotos,care se încheia mereu cu o tuse seacă.

După-amiezile le petrecea în parcuri,singur pe băncile care ştiau atâtea despre atâţia.Spunea uneori că băncile sunt oamenii lumii lor.Oameni fără amintiri.El şi băncile aveau în comun cel puţin două lucruri.Primul,ar fi lipsa amintirilor.Al doilea, prezenţa viselor.Visau să aibă amintiri.


În fiecare seară,o doamnă cu o pălărie maronie îi călca pragul apartamentului.Petreceau în linişte ore întregi.O plătea să-i audă bătăile inimii,o plătea să stea întinsă în patul lui.Stăteau îmbrăţişaţi ore întregi şi nici măcar nu se sărutau.Se priveau,abia îşi spuneau câteva cuvinte.De preţiozităţi inutile nici nu mai putea fi vorba.Şi generalul adormea mereu,în braţele aceleiaşi femei.

În ziua în care tu ai plecat iar timpul nu a mai însemnat nimic nici pentru mine,am vrut să-i spun adevărul generalului.Am vrut să-i spun că a ucis,am vrut să-i spun că a iubit mai mult decât putea s-o facă oricine altcineva.Am vrut să-i spun că în bătălie se gândea la ea,iar ea îşi vindea trupul prin paturi cu cearşafuri albe bărbaţilor cu mâinile murdare.
Şi i-aş fi spus toate acestea chiar dacă mâine nu şi-ar fi adus aminte de nimic.
Pentru ce atâta dragoste,pentru ce atâta încredere dacă încrederea nu-i decât un cuţit pe care-l pui jos ştiind că într-o zi vei călca în el?
Să ştiţi că generalul încă trăieşte.Şi să ştiţi că eu încă o caut pe ea.

vineri, 18 februarie 2011

Mergând pe drumuri triste


Mergând pe drumuri triste,

De asfalt acoperite,

Acele locuri, de mult vestite,

De oameni ferite.


Aici le vezi pe toate,

De la viată pân’ la moarte.

Şi te sperie în noapte,

Duhuri pline de păcate.


Dar te laşi purtat de gânduri

Ştiind că paşii-ţi sunt pururi,

Urmăriţi de multe veacuri,

Rătăcind pe drumuri.


Au trecut ani grei, multe războaie,

Dar oamenii pun foc in paie,

Si aprind flacăra morţii,

Lăsându-se în voia sorţii.


Asta-mi spune drumul meu,

Şi mă-nvaţă că e greu,

Să-mi ţin gândul între vise,

Atunci când merg pe drumuri triste.

joi, 17 februarie 2011

Ochiul mintii ei

Printre primele mele desene pure, de cand am devenit constienta de desen ca arta.

Si prin asta vreau sa spun ca, la desenul asta, nu am mai tinut cont de nici un fel de criteriu, fie el regula sau obligatie personala. Nici de armonia culorilor, nici de anatomia umana, nici macar de elementele mele generale.
E printre primele desene pe care le-am facut pur si simplu cum am simtit ca merge creionul, fara sa respect vreo forma sau vreun subiect.

Fara Alice, fara rococo si fara semnatura.

Cand l-am terminat (la scoala, desigur, pentru ca numai asa am terminat desene in ultima vreme) colega mea de banca a spus ca asa arata "ochiul mintii ei". Si astfel am pus titlul; nu e nici o metafora care sa ma faca, inca, sa ma simt suficient de confortabil cu desenul asta.

vineri, 11 februarie 2011

Traiesc,dar am murit de mult


De-atâta vreme am murit

Dar încă iau pastile...

Hei,tu,copil sculptat într-un tablou,

Tu n-ai murit cu mine?

Te chem,învie-mi inima

Căci urlă în durere.

Te chem,veşmânt brodat cu-acuarelă

Atât îţi cer,o lingură de miere!

Trec frunze peste ochii-mi pământii

Şi ani ce-au fost şi ani ce vor veni

Îmi sapă calciul oaselor.

Zac sub tot ce-nseamnă viaţă,

Căci am murit de mult,

Iar cimitiru-a devenit o piaţă!

Şi câte zile au trecut de când îmbalsămată fosta-mi existenţa

Şi câte lacrimi plictisite,sirop cald,mucegăit mi-au plâns în hohote demenţa...

Căci am murit de mult...

Câteva unghii stau drept...în loc de gard.

Degetele-mi însă,le-am împrumutat vecinului,

Pământul lui e mai uscat.

duminică, 6 februarie 2011

Stropi de Mare


Stau pe plajã şi respir în gând,
Aud marea cum suspinã tainic dintr-un dig,
Iar în mine, vapori de lacrimi perpetuu plâng,
NU te-am mai vãzut de-atâta vreme...
NU m-ai vãzut atât de mult...

În largul mãrii tu te-ngâni cu un regret,
Esti oare tu cea care-mi pui în palme?
Frânturi de vis în clipe calme
Esti oare tu cea care...
Sunt eu oare...

Şi-n iluzii îmi înec sãrutul,
Şi buzele-ţi roşii se-mbina cu briza mãrii,
Ce mã mângâie în valuri de singurătate
Tot singur sunt...
Tot singur m-ai lăsat...

Intru-n marea ce se întinde-n infinit,
Să te caut cu paşi mici în abisul de culori,
Ce-mi rasunã adânc în apusuri repetate,
Am să te gãsesc...
Şi n-ai sã ştii cine mai sunt...

vineri, 4 februarie 2011

Sacrificiu

Să vă bucuraţi voi, cât sunt alţii trişti,

Căci pentru voi, noi suntem acei Iisus ucişi.

Să vă spălăm păcatele cu sângele nostru,

Mă sacrific pentru omenire şi sufletul vostru,

Nu vă acuz, da nici nu vă iert,

Căci din cauza unora ca voi totul pierd.

Amintiri legate, una de cealaltă

Mă bântuie mereu şi îmi cer iar, altă plată.

Zilnic plătesc cu o parte din sufletul meu,

Păcat că am suflet mare şi o să mor greu.

Iadul ăsta prin care trec zi de zi,

Îmi aduce aminte că mai sunt şi alţii,

Care suferă si plâng la colţu’ camerei.

Mi-aş dori şi eu să pot vărsa lacrimi,

Să mă descarc şi să pot să uit,

Să nu mă gândesc că visul mi s-a năruit.