Aparenţă şi Esenţă

M-am gândit adesea că omul este exemplul cel mai elocvent al contrastului dintre aparenţă şi esenţă. Bineînţeles că mi-au mişunat prin minte diferite întrebări referitoare la aceste două extreme: aparenţă şi esenţă. Părerea mea este că esenţa este cea care confera lucrurilor viata si frumusete, cea care agita mereu calitatile sau defectele fiintei umane si care in cele din urma este cea mai importanta. Aparenta este acel simtamant straniu care acopera la suprafata invelisul fiintei umane si care permite celorlalti semeni ai sai sa poate caracateriza omul.
În cele din urmă cu toţii aflăm răspunsuri care ne trimit spre alte întrebări, spre alte culmi, spre alte ţinuturi unde fiinţa umană, omul de lut, află cu reticenţă că nu-i decât o păpusă vie într-un teatru abstract, mort, pueril şi rău care nu face diferenţa între aparenţă şi esenţă.
Dar nu chiar interiorul alcătuieşte esenţa?Nu chiar esenţa este limitată de aparenţă(trupul exterior) printr-un şanţ, o linie deşertică aparent vizibilă,dar de fapt invizibilă?Nu cumva această limită dintre aparenţă şi esenţă este chiar omul?Fiinţa?
Capsula în care ne purtăm zilele este alcătuită dintr-un geam gros, indestructibil care ne permite să respirăm şi în cele din urma să trăim. Vedeţi voi, această capsulă, ne ţine departe de lumea care ia viaţă în afara ei. Putem privi acest loc cu ochi răi, dar cu toate acestea capsula ne apără, ne protejează de răutăţile şi problemele exterioare. Ar fi un paradox să spun că nu putem privi prin ea, deoarece fiind transparentă ne permite să observăm uşor tot ceea ce ne doreşte inima. Ce se întâmplă atunci când inima ne apasă, iar sufletul şi mintea lucrează corp la corp pentru a ne determina să fugim, să scăpăm în exterior? Ei bine, se întâmplă că toate forţele se întâlnesc într-un singur loc, prindem aripi de vulture şi plecăm din mediul care ne-a adăpostit în primii ani din viaţă.
Exteriorul nu este aşa cum ne aşteptam. Domină o atmosferă grea unde vântul îşi arată colţii puternici, iar cerul care se presupunea să fie albastru săgetează spre noi cu picături reci şi grele de ploaie…Unde ne adăpostim? Nu avem unde. Odată ieşiţi, evadaţi din capsulă nu mai putem intra înapoi. Oh, dar tânjim după măreţie, după aerul curat şi mirosul proaspăt al ierbii, şi de păsările călătoare şi de vară, de primăvară, şi de fulgii de nea care adesea formau o pătură albă pe sticla capsulei şi ne dorim, ne dorim, ne dorim, dar degeaba.
Aparent, capsula părea un obstacol între noi şi lumea exterioară. După ce i-am pătruns pereţii de sticlă şi am ajuns acolo unde credeam că ne dorim am aflat cât de importantă era esenţa capsulei. De ce? Pentru că aparenţa este adesea înşelătoare, iar esenţa este adesea prea adevărată prin prisma realităţii ei.
Întrebarea este: de ce căutăm să favorizăm mereu aparenţa, iar mai apoi să tânjim după esenţă?