Vis Paranoid

Stau în patul de spital, paranoid ca-ntotdeauna 

Şi lângă mine aud cald un zgomit înfiorător, 

în spatele meu, se zbăteau două corpuri de la gât în jos,

ca valurile mării într-o zi în care frigul îţi îngheaţă răsuflarea

Cât de romantic, cât de divin... erau doi îndrăgostiţi..

fiecare-n patul lui... 

par încă a mai respira, oare şi ei sunt bolnavi ca mine?

parcă abia-şi mai simt răsuflarea, parcă abia-şi disting mirosul 

propriului trup a cărui umbră se înegreşte pe podea,

iubirea le-a rupt gâtul, iar ei se uită-n sus de pe tavan 

la intestinele unei muşte zdrobite şi ea de iubirea unui papuc,

dar ei încă se mai iubesc...

În aer diform se îmbinau două semicercuri imaginare,

supranaturale, pe care numai eu le puteam vedea...

pentru că eu văd lucruri dar nu le mai simt cum aş fi crezut, 

eu doar observ iubirea altora... 

Romantic nu-i atunci când doi fluturi se bat în zbor, 

în singura lor zi de viaţă, 

ci atunci când vezi că doi oameni încă se mai iubesc

chiar şi după ce iubirea le-a rupt gâtul.

Dorm şi parcă nu aş vrea să mă mai tezesc

.............................................................

Oare eu de ce sunt aici?

mă trezesc...

nu-mi mai amintesc...