Eu trăiesc.

Cu lacrimile care îi curgeau mazgălea pe pereţii propriei cămări: "Eşti bleg", "Eşti doar un copil", "Eşti un fraier", "Cum adică ?! Noi toţi susţinem un lucru şi tu altceva, e clar că greşeşti", "Numai tâmpenii iţi poate gândi mintea?!", "Fii şi tu ca toată lumea".

Era doar el cu cu sine acolo, şi totuşi el era cel care scria lucrurile acestea. Din, impropriu-zis, caligrafia lor se observa că sunt goale, urâte şi reci. Şi totuşi, el niciodată nu uita cine este chiar dacă era înconjurat de tot ceea ce nu este.

Pentru că în mijlocul tuturor acelor cuvinte, era o construcţie scrisă mărunt, modest şi aproape neobservabil, dar care radia ca un Soare:

"Şi totuşi... eu trăiesc."