Solitudine

Demult o noapte ploua şoapte de lumina,

Îmbinându-se cu vântul sec din nori,

Mult prea dependente de-a lor singurătate

Ca să mai poata observa cât de repede s-au stins

Şi demult mă-nveleam cu umbra ta,

Lună, tu, cea pe jumatate plină,

Prea singură pe cerul cu dorinţe căzătoare

Ca să mai pot fi trist în solitudinea nocturnă.

Acum, nu-mi plâng cu lacrimi dulci,

Singurătatea ce-mi umple în descompuneri

Ruinele ce s-au numit odată suflet.

Şi-aud cum larg îmi răsună un ecou,

Din nisipuri intrându-mi pe sub piele,

Ca un fior ce tainic cânta în surdină,

Dulce imn de doliu stins,

Şi-n cercuri concentric aşezaţi,

Gem un râu de corbi prin vene,

...Ca un cor de preoţi îndoliaţi...

...Crematoriul gândurilor mele...

Trist prohod de nemurire

Vesel cânt etern şi singur...

I-auzi marea cum suspină...

I-auzi valuri cum se sting

Pe sub briza ce-a încetat.

Mai bine mor o viaţă pe sub gene,

Decât să trăiesc o secunda singur,

Pe plaja ce demult ne-am sărutat.

Şi-un plânset mut demult

Mai mult se-neacă în valuri,

Renascând iluzii în larg

Şi larg mai tot aud

Ecoul ce-mi răsună în surdină.