Rutina...

Ne ascundem după perdea defectele şi mergem încrezători pe stradă doar în gând, căci înauntru sufletul se zbate să ascundă cele mai urâte înjurături aduse vieţii. Avem mersul sacadat şi automat, pivirile aţintite ce trec prin persoanele de lângă noi, care oricum sunt prea ocupate ca să vadă, ca şi noi de altfel.

Ne târâm zilele pe picoare. Rutina ne seacă de putere, ne rugineşte trupul, ne învinge imaginaţia, ne mănâncă din interior spre exterior, asa ne pierdem strălucirea zâmbetului. În locul lui rămâne oboseala evidentă şi câteodată ironia întipărită adânc pe feţele noastre triste. Continuam să ne facem treaba ca de obicei, fără să ne abatem de la reguli, fără să punem întrebări, fără să dam raspunsuri. Şi aşa cădem morţi în mijlocul zilei fără un motiv anume.

Însă reuşim să continuam să respirăm regulat, iar zilele trec monotone. Ceasul nu mai este de mult prima prioritate. Fuga nici nu mai există. Viaţa îmbătrâneşte în faţa noastră, dar noi...noi ne ascundem defectele şi păşim pe stradă cu sufletul încărcat de regrete.