Un om ce merge printre munţi
Singur ca şi Luna,
Nu-i legat de legăminţi,
Iar oamenii-i-s tot una.
E un simplu călător
Ce-şi urmează pasul.
Dintr-al dânsului popor
Doar se-aude glasul.
De-atăta vreme e pe drum
Însoţit de-o umbră,
Nu ar vrea în jur doar fum
Ci defapt o altă umbră.
Încă ce-şi aduce-aminte
De speranţa lui de călător
Ce i-a şoptit-o inainte:
"Nu mă lăsa singur să mor!".
*Mi-a venit inspiraţia pe moment, chiar înainte să mă duc la somn şi am zis "de ce nu?", şi asa trăgea lumea de mine că nu am mai scris de ceva vreme.
Aştept păreri şi eventual corectări gramaticale, sunt cam obosit şi am scris-o în vreo 10 minute.
Foarte bine expusa ideea calatorului... cam asa calatorim si noi prin viata, cautand continuu un drum cu ajutorul sperantei...
RăspundețiȘtergereMulţumesc, Liviu.
RăspundețiȘtergereAm încercat să expun cât mai bine ideea de un călător prin lume.
Speranţa lui este, defapt, aceea de a avea încă pe cineva care să călătorească alături de el: "Ci defapt o altă umbră.".