miercuri, 27 aprilie 2011

Alinarea


În viață, când greul te apasă, pe nimeni nu cunoști să-ți fie aproape, nu ar îndrăzni să te lase să te așezi pe ei cu poveștile tale infantile, iar tu nu ai vrea să-i cunoști, și știi că a existat cândva cineva, dar a plecat. Alții ar avea viziuni optice de ce ai fi supărată, dar nici ei nu ar îndrăzni să-ți vorbească, pentru că tu nici măcar nu ai putea să-i asculți, datorită glasului gros ce ți l-ar așterne în urechi, ca o materie primă. Pe când, undeva departe, cineva te-ar fi ascultat, în locurile în care vă întâlneați.

De când el a plecat, tu... o femeie a nimănui, ai realizat că totul e pustiu, a plecat fără voia ta, dar sigur din cauza ta.
Pe tine acum, te-a apăsat greul, nu te cunoștea nimeni, dar sigur îți cunoșteai alinarea într-un “El”, până tu singură te-ai decis că, cunoșteai mai bine alinarea în altceva: îți cunoșteai fotoliul, discurile și muzica.

Și totuși, după toate acestea, sigur nu asta îți e alinarea, și te gândești tot la el...
n-ai să poți să-l scoți din gând... în cel mai rău caz, zi și noapte ai să plângi.


2 comentarii: