...-Tu crezi?
-Da.
-În ce crezi?
-În afară de a crede că eu cred în mine, în nimic.Tu în ce crezi?
-Eu cred că aş putea crede în mine dacă nu aş crede atât de tare în ceea ce cred că sunt...
-Tu visezi?
-Eu nu cred în vise.De ce mă întrebi asta?Crezi că mi-aş împărtăşi micile mele taine cu o mediocră ca şi tine?
-Hm. Crezi în mediocritate, crezi şi în tine.Ai putea spune că atingi perfectţiunea?
-Gata cu această discuţie copiliţo.

Toţi suntem la fel.Oameni sau animale, singurul lucru care ne deosebeşte este gândirea.Dacă tu ai fi animal şi ai întâlni un om, ce ai face?Existenţa noastră este efemeră şi anostă. Poate că şi relativă, dar nu vreau să fac referire la teoria lui Einstein.
Ăştia suntem noi.
Ceilalţi cine sunt?

Experiment.

Niciodata nu te-a iubit. Ea nu crede in iubire. Vrei sa stii de ce a facut asta? A vrut sa isi depaseasca propriile limite si propriile concepte, a vrut sa treaca peste normalitate, a vrut sa aiba acces la imaginatia sufletului tau sensibil.

Te-a tratat cu toata delicatetea, te-a transformat dintr-un ideal de barbat intr-un ideal de om consumat si strain! Nu a intrat cu forta in lumea ta, tu ai lasat-o sa vina pentru ca ai simtit ca poti gasi in ea frumusetea, bunatatea si poate chiar si iubirea. Dar asta nu era ea, nimic din tot ce e bun nu poti gasi in ea pentru ca toate au fost arse si facute scrum in sufletul pe care inca il mai are. Poate ar fi trebuit sa stii asta de la inceput, dar atunci experimentul ei si-ar fi pierdut magia!

A intrat in sufletul tau fara sa-i pese! A fost invaluita de caldura, de iubire, de blandete.. dar esti naiv daca crezi ca toate astea au schimbat-o cu ceva! Ai fost un om simplu, clar, transparent si cu toate astea nu i-a fost usor sa puna praf peste toate amintirile tale, sa iti distruga sinceritatea si frumusetea si sa le inlocuiasca cu falsitate si dezgust. Totusi, cel mai usor a fost sa te faca sa o iubesti! Ai fost al ei si ai fost suficient de naiv cat sa crezi ca ea era intr-adevar a ta.

Ti-a rupt sufletul, dar te-a facut apoi sa crezi ca inca il mai ai!

Te-a mintit, dar te-a facut sa simti o placere in asta!

Te-a facut al ei si te-a obisnuit cu nepasarea!

Ar fi putut sa faca foarte multe greseli, mai putin una, cea care v-a distrus.

Exercitiu

In regula, desi nu am mai desenat nimic adevarat de foarte mult timp, asta e ceva ce am hotarat sa pun. Trebuia sa fie o coroana ruseasca, dar nu am putut sa ma inspir din nici o poza cand am inceput-o, la scoala. Am dus-o pana la capat cum mi s-a parut mie ca arata bine, deci s-a cam indepartat de scopul original... din nou. Totusi, nu regret.

A fost un exercitiu bun.

Florile umanității

Înainte de cercul umanității,
Existau flori întunecate,
Ce așteptau culoriile vii,
Nefiind nicicând, bine structurate.

Pistilul e în mormânt,
Iar apa încetează să mai apară,
Oamenii apar câte doi,
Le-ndeasă-n pământ,
Chipurile, în negru coboară.

Trece timpul, vijelia le-ntoarce petalele,
Frumusețea apare cu pași scurți,
Viețuitoarele se-apleacă-n ai ei cale,
Întunericul și-a ascuns ai lui colți.

Femeia mult iubită, frumusețea ei,
S-a dăruit naturii,
Iar lumina ochilor ei strălucește,
Iubirea peste toți – domnește.

După toamnă…PRIMĂVARĂ

Ei bine ştiu că nu aceasta este ordinea, însă ideea fotografiei este absolut interesantă. La prima vedere nu exprimă altceva decât melancolia timpului ce trece. De fapt, de obicei toamna ne inspiră tristeţe şi depresie, nu doar din cauza vieţii care se pierde sub privirile noastre, dar şi a atmosferei lipsite de haz pe care ne-o aduce odată cu venirea ploilor.

Acest peisaj nu numai că sfidează natura şi ciclul ei, dar dă impresia unui haos al universului pentru că planurile sunt delimitate pe culori, nu tocmai conform regulilor primăvara este suspendată în copaci, în timp ce toamna este pe terminate în planul de jos. Ordinea este încă dominantă, pentru că băncile perfect aliniate sfidează dezordinea pe care autorul a vrut să o impună prin schimbarea culorilor.

Nu stiu ce credeţi voi, dar părerea mea este că dezordinea ne scoate din rutină. Chiar dacă la prima vedere peisajul este cu totul liniştit, ‘gândurile’ autorului nu sunt tocmai subtile: Răstoarnă anotimpurile prin culori.

De Alexandra si Madalina

Balet si balerine

Ador balerinele.

Nu ştiu despre voi, dar balerinele mi se par de o graţie şi o eleganţă incredibilă. Sunt atât de frumoase că parcă sunt făcute din plastelină şi parcă ar fi ieşite din cutiuţe muzicale. Te aştepţi în orice moment să se rupă şi nu-ţi poţi lua ochii de la ele, nu-i aşa? Paşii lor, tutu-urile, cocurile prinse bine, fără niciun fir de păr ieşit pe-afară, braţele uşoare, piruetele ameţitoare, sariturile, poantele, alături de muzica care parcă este făcută special pentru ele şi în urmă paşilor balerinelor, şi nu invers. Uşurinţa cu care par că fac toate mişcările acelea, deşi în spatele tuturor dansurilor sunt ani buni de antrenament … toate-ţi taie respiraţia. Şi dacă nu vouă, cel puţin mie, da.

Încă de pe vremea rochiţelor lungi, a doamnelor cochete, a domnilor cu săbii, pictorii au fost impresionaţi şi fascinaţi în acelaşi timp de mişcare şi mai ales de dans. Unul dintre aceşti pictori este şi Edgar Degas, care s-a făcut remarcat prin tablourile sale cu balerine. Tot el a spus că arta nu este ceea ce vezi tu, ci ce îi faci pe alţii să vadă. Şi pe mine, ca şi pe alţi artişti, deşi nu mă consider una deocamdată, m-a atras această eleganţă a lor care dă atât de bine pe hârtie( Ok, fie, pentru că am discutat cu George despre chestia asta, poate mă consider un artist, undeva în mintea mea).

Când eram mică, mama vroia să devin balerină. Nu am ajuns balerină; în schimb, am ajuns să le desenez…

schizofrenIA

Un schizofrenic conduce trenul amintirilor,
În vagoane lumea zbate lacrimi goale,
dar el conduce, şine, înainte,
nimic nu pare al deranja...
Nici măcar suspinele frânelor
ce scrâşnesc subţire-n şinele din urmă.

-- Timpul dilată-n bucle imaginare
schizofrenia conducătorului autointitulat
regele unei scări de bloc
inexistente pe harta marelui oraş...--
care zbiară :
<< Ia tăceţi din gură,
 nu vedeţi că eu conduc?
Nu există ultima staţie
Nu există nu mai pot.
Timpul merge înapoi
dar noi mergem înainte ... drept...
 pentru că aşa e normal
Şi normal este numai ce mulţimea consideră că ar fi normal.
Iar voi nu sunteţi o mulţime
 voi sunteţi doar nişte amintiri...>>

Trenul se înclină uşor în panta conştiinţei
nivelând pelicula de jeg
la suprafaţa cleiului ce
emulsionează regretul cu oglinda geamurilor.
Însă schizofrenicului nu-i pasă
scărpinând uşor capul ajutorului pitic
dându-i ordin de sculare
cuprinzându-l nostalgia...

Calatorii stupefiaţi
privesc trenul cum derivă
-- Par a fi spectatorii propriei decăderi
Martori fără voie al unui final de istorie--
nici unul nu-şi mişcă curul,
din monotonia resemnări
din condamnarea devenirii propriei sale amintri...

Când mă priviţi...

Oare ce gândiţi
când mă priviţi ?
Cum, voi nu ştiţi
cât de uimiţi
puteţi să fiţi
când doar grăbiţi
pe lângă mine păşiţi ?

Printre voi când am păşit
nicicând n-am fost grăbit,
ci mereu fiind liniştit.
Nici de fel să fiu uimit
când în taină v-am privit
şi la voi m-am tot gândit.

Tot ce acum îmi doresc
este să pot să vă vorbesc.
Dar degeaba v-aş vorbi,
fiindcă voi m-aţi înrobi.
Sunteţi orbi şi surzi, unii chiar şi muţi,
şi astfel, de la Drum pierduţi.

Şi totuşi aştept un răspuns
la ce v-am întrebat mai sus:

"Când mă priviţi,
la ce vă gândiţi ?"

Simbol

Deasupra norilor întunecaţi,

Stã topitã-n sânge o inimã,

Pe-o peliculã de gheaţã,

Se zbate-n tremur ce suspinã,

Iarã jos aştept doar eu,

Tu, mã-neci în sânge rosu,

Şi-n convulsii calm, mai sper,

Ca materia în valuri de miresme,

Sã te aducã lin în mine.

Şi strig în gol... iubire oarbã,

Însã ploaia nu-nceteazã,

Şi încet,

Sentimentele se descompun

Jurământul jurnalistului

de Alin Todirică şi Grosu Andrei

Eu, jurnalist al neamului român jur să-mi apăr ţara de informaţiile false, să-mi slujesc gazeta până la terminarea tuşului din peniţă.

Jur să aduc adevărul în ochelarii prăfuiţi ai cititorilor.

Jur să respect normele gramaticale, iar dacă voi începe o propoziţie nouă cu litera mică cer să-mi fie tăiat salariul timp de o lună.

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate. Jur să-mi fac post de televiziune şi să fiu mai tare la rating decât Diaconescu Dan, iar Elodia va fi găsită înainte de terminarea serialului "Tânăr şi neliniştit".

Jur să apar pe la talk-show-uri sportive şi să mă fac prieten cu Ioaniţoaia iar în fiecare dimineaţă voi bea o cafea cu Marius Tucă.

Jur să redescopăr Valorile,Cultura,Tradiţia.

Voi scrie, la fel, şi-n noapte, şi-n zi, pentru cei reîntorşi în poveştile vii.

Voi scrie, la fel, azi, şi mâine, şi-n vis, eu voi scrie, la fel, până-n ultima zi.

Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!

Iubire transcendentă

tangenta ochiului meu înghite hăul divizat

- în mine şi în tine -

doar tu, pe axa irisului, înveţi geometria sferelor albastre

iar eu, din centru, limitat de o speranţă

te văd pe tine în mine

ca într-un unghi închis în optuze violete.

-- Şi nu-mi doresc altceva decât eliberarea

de sub robia pătrată a fiinţei. --

Acum stăm întinşi în planul coerent,

- Numai toamna ne cunoaşte-

colorându-ne perpendicular pe axa viselor,

ascendent din infinit,

Descriind cu o bisectoare,

medianele ce ne unesc,

până în limita neatinselor tristeţi.

Nu ma cunoşti...

şi totuşi vrei...

sintaxa sufeltului meu

asmptotic şi latent la dreapta ce descrie lent

urma îmbraţişărilor noastre bijective,

În timp ce,

ca nişte paralele neatinse dansăm în liniştea captivă sferelor,

colorate în interiorul unor plane stilizate.

Nu te conosc...

dar totuşi simt...

cum veghezi diform peste aria integrală,

derivându-mi un regret.

......................................

Dar cum

orice axiomă se deduce inductiv

dizolvând lema unor şoapte binomial încrucişate,

în ecoul vidului exponenţial

al unei expresii de singurătate.

--Pentru că noi chiar suntem

singuri laolaltă.--

Poţi să-mi spui că te iubesc ca un radical

sau poţi să taci.

Pot sa-ţi spun ca te iubesc exponenţial.

Deşi...

tu eşti doar o funcţie integral

iar eu sunt doar un simplu cardinal.

Speranţa unui călător

Un om ce merge printre munţi
Singur ca şi Luna,
Nu-i legat de legăminţi,
Iar oamenii-i-s tot una.

E un simplu călător
Ce-şi urmează pasul.
Dintr-al dânsului popor
Doar se-aude glasul.

De-atăta vreme e pe drum
Însoţit de-o umbră,
Nu ar vrea în jur doar fum
Ci defapt o altă umbră.

Încă ce-şi aduce-aminte
De speranţa lui de călător
Ce i-a şoptit-o inainte:
"Nu mă lăsa singur să mor!".


*Mi-a venit inspiraţia pe moment, chiar înainte să mă duc la somn şi am zis "de ce nu?", şi asa trăgea lumea de mine că nu am mai scris de ceva vreme.
Aştept păreri şi eventual corectări gramaticale, sunt cam obosit şi am scris-o în vreo 10 minute.

O sărutare

Lasă-mă o zi în braţele tale,

Mai dă-mi o suflare să o simt

Leagănă-mă lângă al tău piept,

Şi dă-mi o sărutare.

Ţine-mă o zi de mână,

Ca să ne plimbăm pe-o stradă

Unde noi n-am călcat vreodată

Şi să lăsăm amintirile într-o baltă.

Mai lasă-mi o noapte lângă tine,

Să-ţi simt o bătaie din inimă,

Să mor în ale tale braţe

Dar dă-mi o sărutare.

STOP!

Imi bate bland pe umar...E timpul.
Vad ora sugrumata,otravita de-un minut.
Ascult imnul biruintei fredonat de un secund.
Ce odata-nsemna totul
Sta proptit pe-un colt de geana.
Vad cum lumea-si plange rana
Si cum omu'-si strange mana.
Sa patrund eu nepatrunsul?!?
Arunc zarul gandului intr-o viata fara suflu.
Timpu-alearga-n labirintul ochiului scaldat in ceai.
Trec decenii modelate de o litera sau alta,
Bate vantul in cruzime peste-al natiunii grai.

Langa-un bec uitat de inimi
Unde viata-i azi,iar maine nu-i
Sta si cartea,sta si haina agatate intr-un cui.
Iar fiinta-mi ostenita tot alearga fara scop...
Timpu-si ia larevedere
Si strig STOP!

Cuvinte

Frasinul zodiei mele,
Crezarea vieţii tale
Dintâiul tău copac -
În noapte aşezat.

Binecuvântarea şi osânda,
Ce nu cade-n lume -
Nici ramuri ori frunze
Nici de-i lumină.

Nu voi împărţi voci -
Chiar de vin în zile morţi,
Cobai sau rozătoare,
Ale unor tâlhari şi hoţi.

Nu voi voii -
Impărtăşirea lor vouă,
Nici dacă o să plouă,
În vreo dimineaţă cu rouă.

Ce am observat

• Am observat ca atunci cand incerci sa spui ceva cu adevarat important iti dai seama ca este prea tarziu.
• Am observat ca fericirea nu depinde nici de lucruri mici, nici de iubire, nici de iulzii ci mai mult de regasirea unor parti din tine in interiorul unor lucruri cu care tu esti intr-o osmoza spirituala perfecta.
• Am observat ca atunci cand vrei sa iti aduci aminte de ceva din trecut, inevitabil, totul se transforma intr-o evocare a sentimentelor , lucru evidentiat de zambetul care ti se intipareste pe fata, pentru ca de obincei nu o raportam la preznet ci preferam sa traim pentru cateva secunde acolo...
• Am observat ca oricat de greu este sa construiesti pe niste ruine ele niciodata nu vor mai arata ca cele dinainte, insa ele vor ramane tot timpul acolo.
• Am observat ca oamenii nu se schimba niciodata fundamental ci doar incearca sa isi mascheze slabiciunile.
• Am observat ca un eventual conflict nu porneste de la o diferenta de opinie ci de la o nepotrivire a intereselor.
• Am observat ca nu putem nega prezenta unui sentiment doar pentru a creea iluzia nepasarii.
• Am observat ca prin orice ar trece doua persoane finalul v-a fi tot timpul acelasi, in orice circumstante.
• Am observat ca nu poti aborda retoric un lucru care nu are nici o baza reala.
• Am observat ca oricat de mult te chinui sa uiti, nevoia de a-ti reaminti creeaza o punte de trecere intre utopie si dezamagire. Mai mult, am observat ca a-ti impune sa uiti este ca si cum ai incerca sa calci pe propria umbra.
• Am observat ca nu iti poti masca neputinta atunci cand nu esti apreciat pentru ceea ce stii sa faci.
• Am observat ca o prostie te poate afecta pentru o perioada foarte lunga de timp , chiar daca o faci o singura data.
• Am observat ca abia dupa ce pierzi un lucru realizezi cat de norocos ai fost.
• Am observat ca atunci cand distantele dispar cu ajutorul unor unde, conteaza din ce in ce mai putin ideea...
• Am observat ca uneori cele mai importante lucruri devin insignifiante atunci cand subiectivitatea devine o lege a vietii.
• Am observat ca oricat de singur ai fi nici o alta singuratate nu o v-a completa pe a ta.

Iubirea

Cate-odată iubirea este ca o adiere caldă,

Izvorâtă din subsolul existenţei noastre mizere,

Asemeni unei ploi acide ce topeşte tot în cale,

Însă trece şi revine, apoi ...

Iar trece...

Ca un ritual de dezhumare precoce a durerii,

Ce se depune la temelia fiinţei noastre interioare,

Ca o frunză ce se-nclină

Şi se îndoaie,

Ca ecoul unei şoapte

Ce se-aude-n depărtare.

Însa dacă ai opri lumea să iubească,

Inimi calde ar continua să bată

Zidind zâmbete reci,

Pe chipuri albe,

Ce-ngână mut cadenţa sentimentelor ce pier.