Sete

Ce frumoasă-mi e noaptea
Păcat că-mi fuge de zi
Păcat că abia în ea
Şi-n vis ne întregim.

Spune-mi ce vezi
Ce auzi
Ce simţi din noapte,

Spune-mi de cântec
De tremur
De culoare,

Spune-mi orice,
Spune-mi povestea nopţii,
Vreau să o văd, să o trăiesc, să o gust.
„Mi-e sete de noapte.”

Funeriul

Nu ştiu de cate ori am fost la ora de biologie

Să învăţ despre organitele celulare

Dar ştiu ca organitele au cap ca un tub de protenine

Şi acolo printre cloroplaste si nucleu,

În emulsia internă este,

Mic,

Un funeriu,

Pricăjit

Care se dă cu capul de peretele celular.

Funeriul "camerizează",

Ribozomii care copiază,

Informaţii genetice

De la lizozomi

Şi îi dă afară prin enzimele corupte.

În cartea de biologie scrie clar

"Funeriul": o specie unică în regnul său

Inteligent artificial,

Cu facultate

În afară

Dar ministru' în interior,

Reformator fără discernământ

Al sistemului digestiv din mitocondrii

Producând dezchilibru'.

(a se evita contactul asexual)

De ţi se face şi frică să te gândeşti

Cum de există o asemenea creatură

Ca un virus din laborator

Care nu poate fi eliminat

De sistemul excretor.

Şi toate astea pentru că -

Nucelul îi crează frustrări,

Cum de e atât de mare,

Şi el o are atât de mică...

Felinarul

Ce uşor e să urăşti
Şi ce greu e să iubeşti,

Când tot ce-ai învăţat în lume
Te dezvaţă să trăieşti,
Te învaţă să-mpleteşti
Veşnice poeme,

Despre nefiinţă,
Când tot ce ai mai drag
Ţine de fiinţă.

Ne învârtim în cercuri
Din alabastru născocite,

Căci nu avem încă un fine,
Şi lumea ar fi mai bună
Dacă oamenii ar fi albine,
Să înţepe şi să moară.

Anarhia tangentelor

Pe axa ochilor ţi-am desenat o tangentă

până sus, pe sinusuri prin părţi...

subţire cu o dâră de creion până spre tâmple

poate şi mai jos, şi mai aproape

conturându-ţi ideile cu pensula mea

de maestru cofetar cu trei doctorate

într-un galantar superficial.

În ochi ţi-am pus o sferă de metal 

şi un colaj sentimental cu mici reflexii 

de concret şi de banal.... până la sprâncene 

două patanteze şi ele

paradis în interval.

Într-o ureche ţi-am atârnat artificial

o mică ecuaţie diferenţial,

din maxima profesorului grijă

cu un radical de ordin par

aflat în primul său caz de nedeterminare.

LIBER

Transmit prin tine cutie fără minte
sentimente mai puternice decât mine
Ideal ar fi să îmi răspunzi artificial
Prin cuvinte virtual aliniate
cu spaţii pline de singurătate.

Sentimente virtuale
zac fără să le bagi în seamă
mucegăite de mistere
de sinceritate brutală
ce-mi reclădesc ruinele
propriului suflet

Uită-mă în golurile dintre cuvinte
Şi lasă-mă să construiesc singur
Loveşte-mă cu indiferenţă
în literele modelate de perfecţiune

Fă aerul îmbâcsit să dispară
Şi voi reveni printre cei vii.

Uite-mă distrus de o maşinărie.


de Liviu si cu mine

Cuvânt

Priviri de foc topesc
Priviri de gheaţă,
Şi pietrele trosnesc
Şi tu, lipsit de viaţă.

Eşti al meu, al nimănui,
Eu te pierd, te regăsesc,
În tot ce e trupesc.

Tu mi te arăţi,
Dar fără rost,
Când spun -Uitaţi!
De tot ce-am fost,

Acum, când cuvintele sunt de prisos.

Noi zicem că trăim
Şi cu atâta har glăsuim,
Când pietrele trosnesc
Şi foc cu apă vieţuiesc.

Desculţi

Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
atât de lungi încât
puteam spânzura
leagăne
de ele.

pentru noi.

Nu purta niciodată ştrampi,
şosete
sau pantofi cu toc,
mergea doar desculţă
prin cioburi.

şi ne-a văzut plecând de-atâtea ori,
încât s-a îndrăgostit de trenuri.

Eram prea ocupaţi
să ne ţinem de mână,
încât n-am văzut-o
alergând
să-mbrăţişeze locomotiva.

altfel aş fi ţinut-o
de gleznă.

Dragostea noastră avea picioare lungi şi frumoase,
dar acum e într-un scaun cu rotile,
iar eu m-am săturat
să stau jos.

Vreau să mă dau în leagăne
spânzurate de mâini,

leagăne care nu ruginesc.

Orbitor

Suntem orbi,

Deşi vedem soarele cum răsare

Deşi răsar suflete în vieţile noastre,

Deşi vedem culori

Trăim în alb şi-n negru şi-n gri,

Deşi trăim,

Nu vedem ce se ascunde

În spatele ochilor în care privim

-zi de zi.

PLEACĂ

Dezbracă-ţi sufletul de remuşcări
Şi lasă-l să-ţi părăsească trupul
Plin de gesturi grosolane
Şi lasă-l să scape de vocea ta vulgară
Salvează-l de la nepăsare
Şi lasă-l să trăiască în alt tu.

Nu vezi cât suferă imitandu-ţi forma?
Oare nu vezi că vrea să scape?
Şi să te scape de frica morţii?

Eşti egoist numai când te gândeşti să te agăţi şi mai mult de el
Ştiind că nu mai vrea să îşi amâne plecarea
Eşti insensibil când îi complotezi moartea
Ştiind că oricum nu se va întâmpla
Eşti murdar când furi zilele
Ştiind că furi din viitor.

Cheamă moartea înapoi
Şi lasă-l să trăiască din nou.

Speranţe

.

Speranţele nu s-au născut niciodată 

într-o gară 

-Cu peronul viselor spintecat de buricul şinelor de tren-
Cu călători 

Asteptând, fără să ceară 

Garnitura să se apropie 

 Să o muşte cu putere

De maţele-i pe dinafară 

<< Ţi-au rămas urme de speranţe 

printre dinţi ?

Urcă-n tren... 

şi hai să mergem...>>

Speranţele nu s-au născut

Într-un vagon de clasa întâi

Cu canapele roşii de mătase  

care îţi cântă în aşezate

melodii de care nu-ţi mai aminteşti  

<< Ele s-au născut într-un compatiment 

necompartimentat

Şi reorganizat

fără semnal de alarmă >>

  

Ele se nasc ca să nu mai moară 

Ca un călător fără bilet 

într-un tren care nu opreşte în nici o gară. 

Captivã

Într-o dimineaţă te-am văzut pe strada mea

păşeai paralel cu axa viselor, dar nu le atingeai

râdeai în umbra de naivitatea mea

murdărită pe tricou de stelele de aseară

priveai cu dispreţ spre cerul meu

şi îl deteriorai cu ochii tăi.

Parcă nimic n-a mai contat de când

cu o fantă de lumină măsurai liniştea,

captivă sferelor ce compuneau inima noastră

Iubit-o te-am visat aseară, la mine pe stradă

Mergeai liniştită pe visele mele

Şi acum...după atâta timp...

încă le descompui cu degetele tale

încă ...te mai văd venind

inutil plutind, abstract, în ceaţă

cutremurându-mi mintea

cu ochii tăi, cu paşii tăi, cu viaţa ta.

Poezie compusa de Alexandra si de mine. 

Vara

Şi e cald în capitală,

În cracii goi...

Vara iese pe trotuar în rochia ei de domnişoară 

Uşoară.. 

chiar uşuratică aş putea spune..

Am vazut-o la Romană 

Punea piedici studentelor de la ASE 

Ce îmbrăcate într-o sfoară

Se scurgeau uşor...

Şi umede... în talpă...

pe trotuare până-n staţie,

mulându-se perfect pe umbra razelor de soare.  

Am văzut-o la metrou,

cobora pe scările rulante,

plictisită

până şi vocea ce se aude în fundaluri

Zice şi ea

Cu silă

 "Atenţie uşile transpiră..."

Am văzut-o în tramvaiul 32,

zbiera ca proasta

să ieşim dracului odată...

ca să vină cu o găleată

Şi să ia cu dânsa 

în tunelul cu lumină 

babe leşinate... 

în ecouri violate

de caldura necrofilă.

Vară...

 năclăită domnişoară,

te-ai înscris în calendar?

BAC-ul la Română

Oare cine-a mai citit o poveste-aşa frumoasă?
Ţărani ce-şi plâng averea, în genunchi sugând pământul
Cu o pâlnie adulmecând, până la fund.. până la fund...
Pămâtul cu efect afrodisiac...
Aproape ţi se face milă de-unu' Ion, cu nisipul lui de-avere
Ce i se scurge printre degete... ca viaţa...
Săracu'...

Oare cine-a mai trăit vremuri de dragoste şi de război?
Vremuri de duzină, în care cu maţele curgând în valuri,
Simţi pământul cum intră-n tine,
Gândindu-te la a ta iubită
Ce stă acasă şi te-aşteaptă,
Cuminte, pe un scaun aşezată...
Parcă-mi vine să şi plâng...
Zguduitor...

Oare cine ar fi ştiut cum e să fi demn?
Dacă Moromete cu-un salcâm
N-ar fi întors a timpului răbdare.
....................................................

Cu solzii spre cer

Nu vezi timpul cum zboară printre noi?
Ne spune sincer, că nu se uită înapoi
Că nu pastreza amintiri
Că nu se uita înainte,

Se încolăceşte-n jurul nostru
Ca un şarpe flămând
Şi îşi înfige colţii în carnea noastră dulce
Lăsându-ne ochii plini de îndurare aţintiţi spre cer.




de Ale mică şi Dan

Timpul ocolind lumina

Îngenuncheat în faţa morţii
Respir din viaţă
Prin amintiri
Iar momentul e singurul ce-mi aparţine

Ochii curg
Lacrimile rămân pustii
Iar noaptea ce mă-nconjoară

E ca un vis fără sfârşit;
Încă vreau să beau din fântana uitării
Şi să-mi las sufletul să zboare nestingherit
Să scape,

De animalul grotesc veşnic ocolindu-şi prada;
Timpul.



De Ale mică şi Dan

Plângând ai omorât răsăritul

Te-am prins zbierând la soare
Plângând,
Il chemai aproape de pământ,

În fiecare zi cu din ce în ce mai multă patimă
Cu din ce în ce mai multe lacrimi,

Până când într-o zi te-a ascultat
Şi urechea de pământ el şi-a culcat,

Arzând plăpânde pleoape
Încet în noapte
Din vis ne-ai izgonit în mare
Şi din mare în pământ,

Şi acum zeci de suflete-ţi aşteaptă răsăritul.

de Ale mică şi Dan.