Nu vrei să respiri

de Toma Caragiu

Nu vrei să respiri
foşnetul
cuvântului nerostit

Sunt
amintiri
ce uneori alungă

Poezie Pământeană

Nu mă detaşez de propriul trup, nici măcar de propriul suflet,

Ego-ul meu-i pământean şi nu mai accept sa fiu trântit 

de pe piatra de care stau lipit privind lumea cum derivă,

pentru că stau bine infipt, de data asta... 

contemplez o mică parte dintr-un infinit.

Stau şi mă întreb...

Oare unde-i autocontrol mai există libertate?

Chiar dacă stau bine infipt parcă văd piatra cum se crapă,

diform în părţi doar la suprafaţa ei de piatră...

Se crapă doar aşa, timid, şi parca la derută 

pentru că încă sunt hotărât să stau lipit 

de bucata mea de stâncă.

Şi parcă îmi doresc să rămân aici,

până când porumbeii o să-mi facă costum de piatră,

doar ochii să-i mai pot mişca, 

mi-ar fi de ajuns ca să mai pot vedea 

cum alţii încă se luptă pentru libertate 

într-o ţară cu pietre-n cap şi cu urechea în burtã...

Gânduri de Crăciun, butonul de pornire şi mate

De fiecare dată când mă gândesc la Crăciun, şi în general la sărbătorile de iarnă, în faţa ochilor mi se înfăţişează un spiriduş verde, care îmi zâmbeşte zeflemitor, apăsând un buton mare şi roşu pe care scrie: PORNIRE.
Într-o zi foarte friguroasă de decembrie, cândva într-o pauză (prea scurtă) între două ore de mate, am aflat că trebuie să scriu, pe o foaie, câteva gânduri de crăciun pentru o activitate la liceu. Banggggg! Desigur, după ore am mers acasă, am răscolit toate sertarele cu globuleţe şi instalaţii care mai de care cu mai multe beculeţe şi am găsit ceea ce căutam: mini bradul meu artificial, împodobit de drăguţii oameni care lucrează la magazinul de unde l-am achiziţionat. După ce am suflat de două-trei ori spre el ca să îi ofer un oarecare luciu, retoric, bineînţeles, l-am aşezat pe birou, am stins lumina şi l-am lăsat să îmi lumineze camera.
Tot ce mai îmi trebuia era o foaie. Lângă mine era tovarăşul de care nu mă despart niciodată( nici măcar dacă mi-aş dori), creionul şi m-am aşternut pe scris, acum că aveam atmosfera Crăciunului la câţiva centimetri de mine. Mai jos, am să arăt ce am scris şi ce am citit în cele din urmă la activitate.

Priveam foaia complet goală de pe masă. Lângă ea, câteva felii generoase de cozonac se bucurau de atingerea firavă a luminilor din bradul sprinten. În aer domnea o linişte caldă. Toate lucrurile erau la locul lor, numai acea foaie albă ca neaua părea că are propriile gânduri.Câteva litere se mişcau haotic, la sfârşit formând de fiecare dată cuvântul CRĂCIUN. Atunci mi-am dat seama cu adevărat ce dorea. Simpla ei dorinţă era să aştern câteva gânduri, câteva sentimente despre Crăciun.
" Prea bine" mi-am spus în gând. Voi face aşa cum doreşti.
În acel moment am privit în jurul meu. Bradul părea desprins dintr-un peisaj de basm. Dincolo de fereastră, pe pervaz, se adunaseră, ca într-un grup de colindători, numeroşi fulgi de nea. Cântecul lor îl puteam simţi până în adâncul inimii. Prin versurile sale regăseam simfoniile iernii, parcă aceasta ar fi trăit în mine până atunci.
Printre ploaia de stele de nea revedeam chipul blajin al mamei, zâmbetul ei cald pe care îl schiţa mereu atunci când făcea prăjituri. Mâinile sale de aur se împleteau printre cozonaci, prăjituri,creme şi tăvi, la final, obişnuind să presare peste delicatese un strop de praf de fericire şi strălucire.
M-am îndreptat cu paşii spre fereastră şi am deschis-o. Am observat în depărtare câţiva copii cu obrajii rumeni care râdeau în hohote în timp ce se dădeau cu sania pe derdeluş. Peste tot în jur colindele răsunau puternic, ca un ecou al zăpezii. Omătul cuprinsese întreg oraşul în braţele sale.
Am închis geamul şi m-am întors la masă. Am cuprins repede pixul cu degetele şi m-am uitat cu atenţie la foaia albă. M-am gândit puţin la Crăciun, la tot ceea ce înseamnă el şi am început, scriind: Crăciunul este sărbătoarea sufletelor...

Cam asta am citit eu astăzi la activitate. Printre alte compuneri am auzit interminabilul îndemn: Fii mai bun! Ghici ce, încerc, fac tot posibilul, numai aştepaţi-mă şi pe mine, nu apăsaţi din nou pe buton.

am şi eu o nedumerire

de la un timp...

de la timpul ăsta radical
din suma tuturor
semnelor
şi emisferelor tuturor
tâmplelor mele
pe care
le-aş fi vrut mângâiate
de toate mâinile tale

de la timpul ăsta primitiv
în care
toate sentimentele mele
se exprimă
cu o foame de lup
în limba surdo-muţilor

de la un timp
încep să uit...
şi-mi pare rău.

linişte

am sărit până la
zenit
şi-am iubit până la
nadir

şi fiecare surâs
ne asculta.

am locuit pe
Saturn
şi m-am jucat cu
tine,
întâi “trăieşte pe sărite”
şi-apoi
“nu-mi aduc aminte”

şi fiecare suspin
ne asculta.

am supravieţuit
şi
pe pământ
când aveam aşa
de multe lucruri
de spus

şi nimeni nu
ne asculta.

de la o vreme

am aşa o poftă...

să-mi afund mâinile în piele 

până la cot

cu vârful degetelor

să-mi deschid celulele

şi să aştept...

curajul pentru a ieşi afară.

Muzica #4

Muzica #3

Visul viselor

Acum ceva timp, m-ai găsit pe drum şi m-ai luat în braţe,

aveam şi ochi şi gură şi-un stomac cu fluturi mestecaţi, 

m-ai luat doar pentru că atunci îţi păream prea mic,

mă ţineai cu grijă de frică să nu-mi sugrumi răsuflarea,

până când te-ai apropiat, poate putin cam mult de mine

şi ai văzut că am şi solzi şi coarne, prontozaur....

când respiram se cutremura pământul,

şi nici glas nu aveam... să-mi imite plânsul,

şi m-ai lasăt...ca în poezia mea 

visul unui om cu sânge în vene... 

şi de atunci am învăţat să vorbesc 

din ce în ce mai mult cu mine.  

Acum vrei să mă faci să tac?

Ei bine, n-am sa tac,

o să vorbesc până când cerul o să se transforme într-o ureche

iar pământul într-o gură cât a mea, poate puţin mai mare

cam cât cea a unui hipopotam puţin mai dezvoltat,

cât o dragoste pe care o crezi atât de mare când defapt

în fiecare zi uiţi pe unde ai lăsat 

şi uiţi până şi locuri pe care le-ai uitat,

poate printr-un colţ de vis

sau printr-o iluzie care ar face şi pe cei mai mulţi

visători să nu mai viseze la iubiri adolescente...

ca în poezia mea visul unui copil care s-a impiedicat,

în sentimente efemere…

Ai vrea să îţi spun ce simt?

nu ştiu dacă o să întelegi tot ce este de înţeles 

raţiunea omoară sentimentul atunci când te trezeşti

Pentru că de fiecare dată...

deşi visul se termină, imaginile continuă să existe 

într-o lume în care nu mai ai aceeaşi raţiune,

ca în poezia mea visul unui pământean din altă lume,

--în concluzie nu simt nimic defapt...

şi doar mă prefac că m-am trezit, 

deşi încă te visez--

Sunt complicat...

Vis cu iubirea voastra

Pe-un perete radical,

 scrijelită cu muchia unei cărţi,

stă scrisă iubirea voastră...

 necitită de nici un trecător,

nici măcar de mine…

Eu însuşi sunt un radical,

stând nemişcat pe peronul 

viselor mele, 

…mă gândesc…

Aţi vrea să-mi opresc gândul cu iubirea voastră?

cred că ştiu cum este chiar dacă nu o citesc, 

aceeaşi poveste tristă, din carţi, cu o mică dramă

şi cu o desparţire...

deja mă plictisesc să o mai citesc, 

povestea se repeta la fel ca şi iubirea,

numai că iubirea se repetă doar o singura dată.

deja vine trenul şi nu mai am timp să tac,

şi tăcerea mi-o arunc pe şine 

o să iau iubirea voastră

şi o să o înghit nemestecată…cu tot cu perete

chiar dacă-i încă greu de digerat

peretele fiind defapt un sandviş făcut din propria carte...

Muzica #2

Încă ceva de Andrei,
Audiţie plăcută.

Muzica #1

 Dacă tot am scris despre muzică,

"Să aducem muzica din nou în stradă"

 ar fi cazul să şi ascultăm câte ceva.

Mulţumim lui Andrei Moroianu.

Audiţie plăcută.

Vis cu două vieţi

Din două vieţi am făcut o hartă,

ca a unui oraş în etern ambuteiaj de suflete,

cu bulevarde şi cu străzi pline, 

de oameni ce ştiu istoria unei picături de apă, 

ce se evaporă din lacuri pentru a forma

alte picături de apă...

Dar tot din doua vieţi am pictat şi un tablou,

cu umbre adânci dar cu chipuri calde, 

de oameni ce se calcă în picioare pentru 

celelalte doua vieţi, în care sistematic 

s-ar călca în picioare ... pentru alte doua vieţi...

Cu o viaţă nu am ce să fac,

poate doar să o trăiesc, 

în aşteptarea altei vieţi,

şi tot aşa, să aştept şi tot s-aştept...

până o să mă plictisesc...  

Vis cu o domnişoară

Domnişoară nouă de pe strada cu spital 

de boli mintale, 

nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată

că de mult nu te-am visat.

Demult, în vis îmi apăreai, cu paturi reci,

dar cu scaune calde...

 conectate la tensiuni alternative.

Mă îmbrăcai 

în pijamale pe care puteai distinge,

ca pe-o hartă, 

istoria fiecarei vieţi, 

ce pare a se scurge pe crac în jos. 

Îmi plăceau. îmi puneau in evidenţă 

caracterul...

Tu eşti cea care în fiecare seara, 

din memoria unei generaţii,

îmi puteai spune,

motivele ce-i fac pe alţii să iubească.

Domnişoara nouă, de ce nu ma mai vizitezi?

macar o dată, în fiecare seara...

Vis în oraşul meu...

E aproape iarnă în oraşul meu,

dar ce zic eu oraş? că-i ceva mai mare 

cât un judeţ puţin mai dezvoltat, 

are şi capitala şi minorităţi...

e aproape cât o ţară, 

care încă doarme şi visează la nişte speranţe,

puse la frigider de acum 20 de ani....

Dar ce să vezi... de atâta optimism 

apa rafuză să-şi cristalizeze elementele,

şi aşteaptă-n lacuri, izbăvirea,

pentru că apa nu-i în frigider...

 frigiderele-s pline cu utopii..

Cetăţeni, v-aţi pus speranţele la frigider?

speranţele se desgheaţă fără să vrei,

fără să îţi dai seama, iar în urmă rămân doar utopii,
iar utopiile se transformă in apă,

tot ce mai trebuie să faci este,

-Lobotomia moleculelor de oxigen-

pentru a extrage concretul 

şi pentru a evapora adevărul...  

Adevarata speranţă este dezgheţarea frigiderului

plin cu utopii..

poate aşa oraşul meu va deveni, 

memoria unei picături de apă 

care îngheaţă în drumul spre pământ 

mereu în 6 colţuri...

şi mereu în prag de iarnă.

-să ningă cu speranţe-

Pulbere de vise

Buna ziua, tuturor! Am minunata placere de a va invita la lectura si de a impartasi ulterior cu voi critici si impresii. Luna trecuta, am lansat o mica carticica "Pulbere de vise", mi-am implinit un mic ideal. Asa ca, daca doriti sa intrati in posesia acesteia astept un mesaj de la voi pe adresa mea de facebook Mariana Cosoiu sau pe adresa de email . Va doresc o zi minunata!

Vis Paranoid

Stau în patul de spital, paranoid ca-ntotdeauna 

Şi lângă mine aud cald un zgomit înfiorător, 

în spatele meu, se zbăteau două corpuri de la gât în jos,

ca valurile mării într-o zi în care frigul îţi îngheaţă răsuflarea

Cât de romantic, cât de divin... erau doi îndrăgostiţi..

fiecare-n patul lui... 

par încă a mai respira, oare şi ei sunt bolnavi ca mine?

parcă abia-şi mai simt răsuflarea, parcă abia-şi disting mirosul 

propriului trup a cărui umbră se înegreşte pe podea,

iubirea le-a rupt gâtul, iar ei se uită-n sus de pe tavan 

la intestinele unei muşte zdrobite şi ea de iubirea unui papuc,

dar ei încă se mai iubesc...

În aer diform se îmbinau două semicercuri imaginare,

supranaturale, pe care numai eu le puteam vedea...

pentru că eu văd lucruri dar nu le mai simt cum aş fi crezut, 

eu doar observ iubirea altora... 

Romantic nu-i atunci când doi fluturi se bat în zbor, 

în singura lor zi de viaţă, 

ci atunci când vezi că doi oameni încă se mai iubesc

chiar şi după ce iubirea le-a rupt gâtul.

Dorm şi parcă nu aş vrea să mă mai tezesc

.............................................................

Oare eu de ce sunt aici?

mă trezesc...

nu-mi mai amintesc...